Ion Cristoiu: Congresul al XIV-lea – Congresul Paraliziei PCR

Paralizia regimului Nicolae Ceauşescu, care a făcut să eşueze încercarea de soluţionare politică a Crizei din decembrie 1989, se oglindeşte în desfăşurarea Congresului al XIV-lea al PCR. Toţi istoricii sînt de acord că dezamăgirea produsă de Congres a fost una dintre cauzele basculării unei mari părţi din Activul de partid, din Armată şi Securitate. Practic Congresul era aşteptat de întreaga nomenklatură din România ca ultimul prilej în care Nicolae Ceauşescu mai putea schimba ceva. Şi nu e vorba de schimbări de tip perestroikist, cum susţin mulţi specialişti, ci de schimbări pur şi simplu. De mai mulţi ani instituţiile statului, inclusiv cele responsabile şi politic, se înţepeniseră într-o rutină incredibilă. Am povestit undeva aventura mea de după 1987 pentru a da o nouă machetă revistei Teatrul, al cărei redactor şef eram.

Pe scurt lucrurile s-au petrecut aşa. La invitaţia unei reviste de teatru din Italia, am participat la un colocviu al revistelor de teatru din Europa, ţinut la Taormina. Avatarurile unui român ajuns în Italia fără nici un ban (Consiliul Culturii nu mi-a dat nici un ban de diurnă, cazarea şi drumul erau plătite de organizatori, iar de schimbat la negru n-am avut curaj s-o fac) le-am relatat în postdecembrism, cînd am ajuns la Taormina ca turist pricopsit. Evident, am luat cu mine şi cîteva exemplare din revistă, pentru a fi expuse în expoziţia din holul hotelului, unde se ţinea reuniunea. Printre revistele occidentale, cu format mare, pe hîrtie scumpă, pline de fotografii uriaşe, revista Teatrul stîrnea milă mai ceva ca o rudă săracă. Întors în ţară, mi-am zis că nu mă las pînă nu fac o revistă Teatrul în stil occidental. Cel puţin la nivel de înfăţişare. Pentru aceasta era nevoie de o machetă. Am comandat una celui mai bun machetator de la vremea respectivă şi am trimis-o la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, la cei doi directori de care depindeam, cel de la Reviste literare şi cel de la Teatre. După un timp mi s-a spus că adresa s-a împotmolit pe undeva pe la Secţia de presă. Aici cunoşteam multă lume, de la Constantin Mitea, şeful Secţiei, consilier de presă al lui Nicolae Ceauşescu, pînă la Emil Marinache, fostul meu şef la Scînteia tineretului, promovat la partid. De peste tot mi s-a spus că pentru machetă e nevoie de aprobare de la însuşi Nicolae Ceauşescu. A venit decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a murit la Tîrgovişte.

Una dintre cauzele Căderii trimite la întîmplarea cu macheta. Fostul Conducător luase asupra sa rezolvarea şi a celor mai mărunte lucruri din Republică. A fost de ajuns să plece – eu nu spun, să fugă, chestia cu fuga a fost marea diversiune prin care regimul s-a prăbuşit – pentru ca statul să nu mai funcţioneze. Pînă atunci toţi aşteptau rezolvarea sau aprobarea celor mai mărunte lucruri de la Nicolae Ceauşescu. În clipa cînd Nicolae Ceauşescu s-a deposedat singur de Putere, rotiţele regimului au încremenit. În decembrie 1989 nu Nicolae Ceauşescu s-a prăbuşit, ci Statul. Nikolai Moruzov descrie în cartea sa Corespondentul Agenţiei TASS care a văzut totul – una dintre lucrările capitale despre decembrie 1989 – paralizia regimului aşa cum s-a exprimat la Congresul al XIV-lea. Participanţii la Congres, chiar şi cei din rîndurile nomenklaturii de lux, fugeau de ziariştii străini, de întrebările acestora. Nu pentru că ar fi fost idioţi, ci pentru că nu ştiau cum ar fi reacţionat Nicolae Ceauşescu dacă ar fi aflat răspunsul lor.

Aşa şi în decembrie 1989, înainte de Cădere.

Toţi şi toate alcătuiesc rotiţele unei maşinării ale cărei manete sînt exclusiv în mîna lui Nicolae Ceauşescu. Pe parcursul Crizei nimeni nu-şi permite să aibă iniţiative, să facă ceva după cum îi trece prin cap. Toţi şi toate se rezumă la îndeplinirea ordinelor lui Nicolae Ceauşescu. Cel mai bun exemplu e dat de Parada militară din Centrul Timişoarei, din 17 decembrie 1989, dimineaţa. Nu cred că Vasile Milea a trădat făcînd paradă în loc de demonstraţie de forţă. Cred că n-a priceput despre ce-i vorba cînd i-a ordonat Nicolae Ceauşescu. N-a avut însă curajul să întrebe. Altfel ar fi stat lucrurile dacă în rezolvarea Crizei de la Timişoara generalii, miniştrii, membrii CPEx ar fi avut mînă liberă:

„O adevărată panică a stîrnit întrebarea corespondentei japoneze care cu o expresie asiatic-impenetrabilă a cerut oficialilor români să comenteze «Scrisoarea celor 6». Prezidiul a şuşotit vreo zece minute, iar apoi unul dintre membri a răspuns:
«Ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că nimeni dintre noi nu ştie nimic despre nici o „Scrisoare a celor 6!”».

Unii dintre corespondenţii străini părăseau sala indignaţi, alţii rîdeau ironic, notîndu-şi în agende răspunsuri mai idioate, iar terţii se amuzau deschis punînd întrebări «cu şopîrle». Un corespondent englez, pentru prima dată în România,
s-a hotarît să obţină un interviu de la un delegat la congres. Deşi am încercat să-l conving de zădărnicia intenţiei, nu s-a descurajat şi într-o pauză s-a dus curajos în vestibul. Ascunzîndu-mă după o coloană de marmură urmăream nu fără un interes maliţios cum el se adresa întîi delegaţilor în costume naţionale, care îi păreau probabil mai de culoare, apoi şi altora, punînd o invariabilă întrebare: «Do you speak English?» Toţi ca unul o luau la fugă, speriaţi şi prefăcîndu-se că nu au auzit nimic. In jurul englezului, s-a format repede o «zonă zero», iar el, complet derutat, a fost nevoit să recunoască că am avut dreptate. Totuşi, stăruinţele lui n-au fost complet inutile. În ziua următoare, am fost anunţaţi oficial că putem, dacă dorim aşa de mult, să intervievăm delegaţii de la congres. Într-una din sălile palatului ne aşteptau trei delegaţi care, indiferent de întrebările noastre, drept răspuns recitau patetic editorialele din «Scînteia».”

*

Scriam pe 3 septembrie 2014. „Ce ar fi fost dacă americanii bombardau Siria?!

Nu trebuie să fii american ca să înţelegi socul produs de ştirea decapitării celui de-al doilea jurnalist american de către cei de la ISIS. Dacă un cetăţean american îşi scrînteşte peste hotare piciorul, călcînd strîmb pe treptele unei scări, America e în stare să trimită o rachetă asupra ţării care nu s-a îngrijit ca scara să fie reparată înainte de a pune piciorul pe prima treaptă cetăţeanul din SUA. Acum iată, al doilea american e decapitat de jihadişti. Şi americanul mai e şi jurnalist, ca şi primul, de altfel. Sunt aproape sigur că americanii, încredinţaţi că sunt un fel de locuitori ai Romei faţă de barbarii de dincolo de limes, se întreabă furioşi de ce mai au cea mai tare armată din lume, dacă nişte sălbatici îşi pot permite să-i decapiteze pe jurnaliştii presei libere din America. Aşa cum s-a întîmplat şi-n cazul primului jurnalist, presa americană şi, alături de ea, presa lumii civilizate, dă curs unei consternări faţă de atrocităţile pe care le comit jihadiştii. Şi-n această consternare se regăseşte şi descoperirea abia acum a sălbăticiei de care sunt în stare cei din ISIS. Numai că decapitările celor doi jurnalişti americani, epurarea etnică pe teritoriul Califatului, crimele în masă comise împotriva celor de altă credinţă, nu sunt noutăţi în cei priveşte pe jihadişti. Cei din ISIS au comis atrocităţi asemănătoare şi pe teritoriul sirian, mai precis împotriva militarilor sirieni, împotriva funcţionarilor sirieni, au alungat pe creştini din lăcaşurile pînă atunci protejate de regimul Assad. Cu mici excepţii, reprezentate de jurnaliştii care luptă împotriva Cortinei CNN, formula prin care e desemnată prezentarea tendenţioasă de către presa occidentală a realităţilor care contrazic politica oficială a Occidentului, presa occidentală a trecut sub tăcere crimele comise de jihadişti în localităţile cucerite de pe teritoriul sirian.

De ce?
Jihadiştii erau aliaţii Opoziţiei prooccidentale din Siria, ridicată cu arma-n mînă împotriva regimului Assad. Că după aia, jihadiştii s-au întors împotriva aliaţilor prooccidentali e altă poveste. Sigur e că jihadiştii au fost sprijiniţi de America, de Franţa, de ţările occidentale, pentru că luptau împotriva dictatorului Assad. Numai fermitatea Rusiei în Consiliul de Securitate a făcut ca Assad să nu fie pisat de americani cu bombe. E uşor de imaginat ce-ar fi însemnat ca întreaga Sirie să cadă în mîinile celor de la ISIS. Desigur, în Siria nu domnea democraţia de tip occidental. Domnea însă legea care dădea posibilitate tuturor credincioşilor de alte religii decît cea a lui Assad, inclusiv creştinilor, să se roage în siguranţă la Dumnezeii lor. Într-un cuvînt, Assad întruchipa, prin raportare la monştrii din ISIS, Răul cel mai mic. Cînd vor înţelege americanii că pe această planetă care adăposteşte şi sălbatici sîngeroşi în genul celor de la ISIS cea mai bună politică e politica Răului cel mai mic.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro