Ion Cristoiu: Cum a răspuns Adrian Păunescu unuia care l-a făcut măgar

Zicere. Pe vremea cînd Adrian Păunescu era în viaţă şi, în plus, funcţiona şi ca om de televiziune, am avut împreună un taifas TV cu el pe post de invitat.

A fost o încîntare.
Ca şi Nichita Stănescu, Adrian Păunescu avea geniul replicilor memorabile, mărturia unei înzestrări de excepţie în materie de spontaneitate orală.

Ţin minte, printre altele, că la una dintre hărmălaile literar-artistice numite Cenaclul Flacăra, de pe stadion, Adrian Păunescu a primit din public, alături de alte sute de bileţele nesemnate, şi pe acesta:

Eşti un măgar!
Pe vremea aceea bileţele din public trimise pe şest unei vedete erau asemenea postărilor de azi la textele iscălite de vedete:
Injurioase şi anonime.

Dînd cu ochii de bilet, Adrian Păunescu l-a citit cu vocea sa tunătoare la microfon, şi a încheiat:
Sînt mîndru să fiu făcut măgar!
Pe măgar a intrat Domnul în Ierusalim!
Replica a stîrnit în tribunele arhipline aplauze de preţuire.
Pe vremea cînd Adrian Păunescu juca rolul copilului rebel al regimului Ceauşescu (un fel de Maiakovski pentru dictatura bolşevică) nu m-am numărat printre apropiaţii săi.
Directorul celei mai temute publicaţii din România – Flacăra, proprietarul unui cenaclu ale cărui popasuri în judeţe provocau infarcturi primilor-secretari, Adrian Păunescu era inaccesibil unuia ca mine, angajat al ziarului stăpînit de Nicu Ceauşescu, căruia Adrian Păunescu îşi permitea să-i zică Tovarăşe Nicu. Reţin însă, nu fără amuzament, o întîmplare în cuprinsul căreia Adrian Păunescu şi-a dovedit încă o dată geniul replicii spontane.
Ne aflam, toţi cei din conducerile ziarelor şi revistelor, la o reuniune convocată de un ştab de la C.C. al PCR, pentru a ne vîrî în cap că presa trebuie să publice ştiri pozitive.
Din sală l-a întrerupt replica lui Adrian Păunescu:
„Ştirea negativă e cea care interesează pe cititori.
E ca şi în viaţă.
Scrii scrisori celor dragi doar cînd ţi se întîmplă ceva rău.
N-am întîlnit pînă acum o scrisoare prin care expeditorul să anunţe că toate sînt bune, el e fericit şi familia e şi mai şi“.
Sala a izbucnit în hohote de rîs.
Nu de alta, dar, contrar propagandei anti-comuniste de azi, mulţi dintre cei care lucrau în presa de la vremea respectivă eram profesionişti în adevăratul sens al cuvîntului.
A zîmbit şi tovarăşul de la Centru.
Îl întrerupsese Adrian Păunescu!
Dacă l-aş fi întrerupt eu, m-ar fi scos afară din sală!
Printre altele, la taifasul TV cu pricina a venit vorba şi de Elena Cuza.
În perioada respectivă, citeam de zor despre ceea ce s-ar putea numi Intrarea României Mici în Marele Veac.
Din Domnia lui Cuza, pe lîngă corupţie (am bîrfit asta într-o altă emisiune, cu Emil Constantinescu), mi-a atras atenţia nepăsarea Elenei Cuza, zisă şi Elena Doamna, faţă de concubinajul soţului cu Maria Obrenovici, fapt de notorietate în epocă.
Nu mai ţin minte ce-a zis Adrian Păunescu şi ce-am zis eu la zicerile lui.

*

Trădare. Ajuns la Găgeşti, mă apuc de lucru, pe la 8 seara, în chioşc.
E frig al dracului!
M-am încotoşmănat, am plasat de o parte şi de alta a scaunului cîte un radiator şi, cu o şapcă de jockeu în cap, fac fişe pentru cartea Varianta Mareşalului. La paragraful în care Mareşalul zice de negocierile cu anglo-americanii, voi plasa anexa despre tatonările şi contactele lui Mihai Antonescu. Mă ocup, deocamdată, de unul dintre momentele acestui proces: Madrid. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ambasadorul american Carlton Hayes juca în piesa operaţiunii de dezinformare numită Bodyguard. Românii implicaţi în tîrguiala cu el – Scarlat Dumitriu şi Camil Demetrescu – îl suspectează de fanfaronadă cînd el vorbeşte de o scrisoare de la Roosvelt. Eu îl suspectez de înşelare a celor doi, mai precis a lui Mihai Antonescu şi, prin aceasta, a Mareşalului, pentru a face România să intre în război cu nemţii. Pentru proiectata Overland – debarcarea în Normadia – ar fi fost ideal ca nemţii să aibă imobilizate zeci de divizii pe frontul moldo-valah.
S-ar putea scrie un eseu senzaţional despre această tragere pe sfoară a românilor de către anglo-americani. În mod obişnuit, cînd se vorbeşte de trădarea României, se invocă petecul de hîrtie pe care Churchill şi Stalin şi-au scris unul altuia procentajele de împărţire a Europei. Pînă atunci, pînă în octombrie 1944, Anglia ne mai trădase de două ori:
O dată în 1940, cînd ne lăsase singuri în faţa poftelor ruseşti şi nemţeşti.
A doua oară, în 1944, cînd ne amăgea cu semnarea Capitulării fără condiţii pentru ca, luîndu-ne la harţă cu nemţii şi, prin asta, asumîndu-ne riscul unei catastrofe, să contribuim la succesul operaţiunii Overlord.
Lasă că şi noi le-am tras-o!
Prin Proclamarea imbecilă a întoarcerii armelor, în loc să-i blocăm pe nemţi în Balcani, le-am pus ruşilor în mînă, pe gratis, cheile Balcanilor!