Zicere. Pe vremea cînd Adrian Păunescu era în viaţă şi, în plus, funcţiona şi ca om de televiziune, am avut împreună un taifas TV cu el pe post de invitat.
   A fost o încîntare.
   Ca şi Nichita Stănescu, Adrian Păunescu avea geniul replicilor memorabile, mărturia unei înzestrări de excepţie în materie de spontaneitate orală.
Ţin minte, printre altele, că la una dintre hărmălaile literar-artistice numite Cenaclul Flacăra, de pe stadion, Adrian Păunescu a primit din public, alături de alte sute de bileţele nesemnate, şi pe acesta:
   Eşti un măgar!
   Pe vremea aceea bileţele din public trimise pe şest unei vedete erau asemenea postărilor de azi la textele iscălite de vedete:
   Injurioase şi anonime.
   Dînd cu ochii de bilet, Adrian Păunescu l-a citit cu vocea sa tunătoare la microfon, şi a încheiat:
   Sînt mîndru să fiu făcut măgar!
   Pe măgar a intrat Domnul în Ierusalim!
   Replica a stîrnit în tribunele arhipline aplauze de preţuire.
   Pe vremea cînd Adrian Păunescu juca rolul copilului rebel al regimului Ceauşescu (un fel de Maiakovski pentru dictatura bolşevică) nu m-am numărat printre apropiaţii săi.
   Directorul celei mai temute publicaţii din România – Flacăra, proprietarul unui cenaclu ale cărui popasuri în judeţe provocau infarcturi primilor-secretari, Adrian Păunescu era   inaccesibil unuia ca mine, angajat al ziarului stăpînit de Nicu Ceauşescu, căruia Adrian Păunescu îşi permitea să-i zică Tovarăşe Nicu. Reţin însă, nu fără amuzament, o întîmplare în cuprinsul   căreia Adrian Păunescu şi-a dovedit încă o dată geniul replicii spontane.
   Ne aflam, toţi cei din conducerile ziarelor şi revistelor, la o reuniune convocată de un ştab de la C.C. al PCR, pentru a ne vîrî în cap că presa trebuie să publice ştiri pozitive.
   Din sală l-a întrerupt replica lui Adrian Păunescu:
   „Ştirea negativă e cea care interesează pe cititori.
   E ca şi în viaţă.
   Scrii scrisori celor dragi doar cînd ţi se întîmplă ceva rău.
   N-am întîlnit pînă acum o scrisoare prin care expeditorul să anunţe că toate sînt bune, el e fericit şi familia e şi mai şi“.
   Sala a izbucnit în hohote de rîs.
   Nu de alta, dar, contrar propagandei anti-comuniste de azi, mulţi dintre cei care lucrau în presa de la vremea respectivă eram profesionişti în adevăratul sens al cuvîntului.
   A zîmbit şi tovarăşul de la Centru.
   Îl întrerupsese Adrian Păunescu!
   Dacă l-aş fi întrerupt eu, m-ar fi scos afară din sală!
   Printre altele, la taifasul TV cu pricina a venit vorba şi de Elena Cuza.
   În perioada respectivă, citeam de zor despre ceea ce s-ar putea numi Intrarea României Mici în Marele Veac.
   Din Domnia lui Cuza, pe lîngă corupţie (am bîrfit asta într-o altă emisiune, cu Emil Constantinescu), mi-a atras atenţia nepăsarea Elenei Cuza, zisă şi Elena Doamna, faţă de concubinajul soţului cu   Maria Obrenovici, fapt de notorietate în epocă.
   Nu mai ţin minte ce-a zis Adrian Păunescu şi ce-am zis eu la zicerile lui. 
*
   Trădare. Ajuns la Găgeşti, mă apuc de lucru, pe la 8 seara, în chioşc.
   E frig al dracului!
   M-am încotoşmănat, am plasat de o parte şi de alta a scaunului cîte un radiator şi, cu o şapcă de jockeu în cap, fac fişe pentru cartea Varianta Mareşalului. La paragraful în care   Mareşalul zice de negocierile cu anglo-americanii, voi plasa anexa despre tatonările şi contactele lui Mihai Antonescu. Mă ocup, deocamdată, de unul dintre momentele acestui proces: Madrid. Nu   reuşesc să-mi dau seama dacă ambasadorul american Carlton Hayes juca în piesa operaţiunii de dezinformare numită Bodyguard. Românii implicaţi în tîrguiala cu el – Scarlat Dumitriu   şi Camil Demetrescu – îl suspectează de fanfaronadă cînd el vorbeşte de o scrisoare de la Roosvelt. Eu îl suspectez de înşelare a celor doi, mai precis a lui Mihai Antonescu şi, prin aceasta, a   Mareşalului, pentru a face România să intre în război cu nemţii. Pentru proiectata Overland – debarcarea în Normadia – ar fi fost ideal ca nemţii să aibă imobilizate zeci de   divizii pe frontul moldo-valah.
   S-ar putea scrie un eseu senzaţional despre această tragere pe sfoară a românilor de către anglo-americani. În mod obişnuit, cînd se vorbeşte de trădarea României, se invocă petecul de hîrtie pe   care Churchill şi Stalin şi-au scris unul altuia procentajele de împărţire a Europei. Pînă atunci, pînă în octombrie 1944, Anglia ne mai trădase de două ori:
   O dată în 1940, cînd ne lăsase singuri în faţa poftelor ruseşti şi nemţeşti.
   A doua oară, în 1944, cînd ne amăgea cu semnarea Capitulării fără condiţii pentru ca, luîndu-ne la harţă cu nemţii şi, prin asta, asumîndu-ne riscul unei catastrofe, să contribuim la succesul   operaţiunii Overlord.
   Lasă că şi noi le-am tras-o!
   Prin Proclamarea imbecilă a întoarcerii armelor, în loc să-i blocăm pe nemţi în Balcani, le-am pus ruşilor în mînă, pe gratis, cheile Balcanilor!