Ion Cristoiu: Cum se punea piatra de temelie pe vremuri

Cerinţă. Nae Ionescu, deşi prozator politic, se ocupă în rubrica sa ţinută zilnic la Cuvîntul şi de isprăvile din administraţia românească. În textul Tot despre gospodărie…, Cuvîntul, 23 mai 1928, el istoriseşte o întîmplare al cărei erou e Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice, în Guvernul Vintilă Brătianu între 24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928):

„Scena s-a petrecut în judeţul Dîmboviţa, într-un sat dinspre munte. Într-o sîmbătă pe-nserate, primarul a fost chemat la telefon. Prefectul îi cerea să ia toate măsurile, pentru ca a doua zi ministrul să poată pune piatra fundamentală la noul local de şcoală. Primarul, care habar n-avea de treaba asta, s-a consultat cu şeful jandarm. Au ieşit deci pe linia satului, au ochit un loc, au chemat pe săteanul respectiv, au tras două sfori pe pămînt, au săpat un şanţ, au trimis la proprietar – opoziţionist! –, care tocmai clădea, după cinci cărămizi şi două mistrii de ciment, au făcut o poartă cu verdeaţă cu «Trăiască ministrul Culturii» sau aşa ceva, şi… au aşteptat. A doua zi, d-l ministru a sosit, punctual; a pus piatra fundamentală, a rostit un discurs şi a plecat. În urma lui au rămas: ţăranul, ocupat să-şi dreagă locul stricat de boieri, şi o capră, care mănîncă din frunzar.”

*

Lectura publică. Atît în serialul englez, Eu, Claudius, cît şi în cartea lui Robert Graves, Eu, Claudius împărat, Împăratul Claudiu e surprins în experienţa de lectură publică. La vremea respectivă n-am dat atenţie acestei secvenţe. Am considerat lectura publică a cărţii sale o toană a unui autor fără succes de librărie, dar suficient de bogat ca să-şi permită să citească din carte neamurilor şi amicilor. Am citit însă în Jérôme Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, că lectura publică ţinea locul în Roma imperială distribuirii prin librărie:

„La drept vorbind, construcţia acestui Athenaeum n-a fost decît dovada importanţei căpătată de lecturile publice în Roma inundată acum de talente. Nu constituia o inovaţie arhitecturală, ci era doar un moment oficial pe lîngă numeroasele săli pe care, de mult timp, lecturile le umpleau cu freamătele lor elocvente. Pe atunci, un literat, dacă poseda cît de cît o bunăstare, ţinea să-şi amenajeze în casă o cameră destinată exclusiv acestor lecturi. Auditorium. Mai mulţi dintre amicii lui Plinius cel Tînăr intraseră la asemenea cheltuială fără să-şi facă multe griji: Calurnius Piso, de exemplu şi Titinius Capito. Decorul nu varia deloc de la o domus la alta: o estradă unde sta autorul-lector care, în special, şi-a îngrijit ţinuta, şi-a aranjat părul, s-a îmbrăcat cu o togă nouă, şi-a pus toate inelele în degete, şi se pregăteşte să-şi seducă auditoriul, nu numai prin calitatea scrierilor sale, ci şi prin prestanţa ţinutei, prin privirile dezmierdătoare, prin modestia accentului şi prin dulceaţa modulaţiilor vocii. În spatele lui, perdelele atîrnate ascund restului asistenţei pe cei doritori să-l asculte fără să fie văzuţi, de exemplu, soţia. În faţa lui, publicul convocat prin bilete trimise la domiciliu (codicilli) stă parte pe scaunele cu spetează (cathedrae) din primele rînduri, parte pe băncile din celelalte rînduri, iar sclavii însărcinaţi cu menţinerea ordinii le distribuie programul şedinţei (libelli). O asemenea punere în scenă nu oricine avea posibilitatea materială s-o facă. Autorii săraci depindeau de bunăvoinţa celor bogaţi. Mari potentaţi ca Titinius Capito, însufleţiţi de cel mai înalt spirit de confraternitate, le împrumutau bucuroşi auditorium-ul lor. Bogătaşi mai puţin generoşi, dar mai practici, le închiriau pe bani, şi Iuvenalis înfierează specula acestor harpagoni cu mască de Mecena care cereau sume mari pentru folosirea scurtă durată a unui local impropriu şi unui mobilier sărăcăcios, de împrumut. De altfel, un auditorium nu era indispensabil unei lecturi publice decît dacă prin aceasta voiau să dea o lovitură şi să impresioneze opinia publică. Cei delicaţi, cu reputaţie stabilită, doreau mai degrabă o audienţă restrînsă de oameni delicaţi ca şi ei, şi lui Plinius cel Tînăr, de exemplu, îi plăcea să invite la lecturile sale numai cîţiva prieteni, pe care îi primea în triclinium, adică în sufragerie, unii lungiţi pe paturile ce o mobilau totdeauna, ceilalţi pe scaunele aduse în acest scop. Chiar cei săraci, deşi nu posedau triclinium şi nu aveau bani pentru o închiriere, reuşeau totuşi să se producă. De îndată ce observau o îngrămădeală de oameni cărora sperau să le stîrnească curiozitatea, se amestecau printre ei şi desfăşurau imperturbabili propriul volumen: în Forum, sub un portic, în afluenţa de la Terme. Recitatio năpădise, deci, şi la încrucişările de străzi şi, dacă cercetezi mărturiile contemporane, te convingi foarte repede că toată lumea citea în public, tot timpul, şi indiferent ce.”

Descoperirea m-a făcut să văd într-o altă lumină secvenţa din carte. Drept pentru care am copiat-o:

„Germanicus mă sfătui să fac o lectură publică din ultima mea operă istorică şi invită o seamă de personalităţi ale lumii literare să o asculte. Cartea din care urma să citească îmi ceruse o muncă îndîrjită şi nădăjduiam că va prezenta interes pentru auditoriul meu: era o expunere a formulelor întrebuinţate în timpul îmbăierilor rituale de către preoţii etrusci, cu traducerea lor latină, ceea ce explica multe dintre ceremoniile noastre, al căror înţeles exact se pierduse cu timpul. Germanicus o citi în prealabil şi o arătă mamei şi Liviei, care o aprobară; apoi avu bunătatea să mă pună să repet lectura de la un capăt la altul şi mă felicită pentru munca şi dicţia mea. Se vede că el vorbi cu multă lume despre aceasta, căci sala unde trebuia să fac lectura era plină. Nici Livia şi nici Augustus nu veniseră, dar se găseau acolo mama, Germanicus şi Livilla.

Eram bine dispus şi cîtuşi de puţin nervos. După sfatul lui Germanicus, băusem o cupă de vin, ca să capăt curaj. Pentru cazul cînd Livia şi Augustus s-ar fi ivit, li se rezervaseră două splendide jilţuri – cele pe care se aşezau întotdeauna cînd veneau la noi. După ce fiecare s-a aşezat, s-au închis uşile şi am început să citesc. Totul mergea de minune: îmi dădeam seama că citeam nici prea repede, nici prea încet, nici tare, nici şoptit, ci tocmai cum trebuia şi că auditorii, care nu se aşteptaseră la mare lucru din partea mea, capătau, fără voie, interes pentru lectură.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro