Ion Cristoiu: De ce e bun ziaristul ca spion

  • Ion Cristoiu: Prin multe trăsături, jurnalistul se aseamănă cu spionul. Şi unul, şi altul au drept ţel culegerea de informaţii. Şi unul şi altul apelează, pentru atingerea obiectivului, la metode mai puţin ortodoxe.
  • Ion Cristoiu: Prinţul Carol I primeşte numeroase semnale potrivit cărora demisia primului ministru ar îmbunătăţi radical imaginea Principatelor în Europa. Reacţia lui Brătianu e cum nu se poate mai semnificativă pentru un veritabil bărbat de stat.
  • Ion Cristoiu: Adrian Gricopol ne dezvăluie o boală a lui Vîşinski: „citatomania”. Fostul procuror al URSS şi fostul procurator al României era extrem de sârguincios ca autor. A scris şi iscălit multe cărţi. Avea însă mania de a le umple cu citate.
2168 afișări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: De ce e bun ziaristul ca spion

Ion Cristoiu: De ce e bun ziaristul ca spion

1. În 1886, Ion C. Brătianu, primul ministru al României, face obiectul unei profunde ostilităţi în cancelariile europene. Prinţul Carol I primeşte numeroase semnale potrivit cărora demisia primului ministru ar îmbunătăţi radical imaginea Principatelor în Europa. Reacţia lui Brătianu e cum nu se poate mai semnificativă pentru un veritabil bărbat de stat: „Brătianu a declarat că e gata să-şi dea demisia spre a nu-şi compromite Prinţul în faţa Europei; acesta însă nu vrea să primească demisia. Jertfa cerută i se pare prea mare. După convingerea sa intimă, Brătianu e unul din cei mai capabili bărbaţi de stat ai României (...)”. Cel puţin aşa aflăm din Memoriile Regelui Carol I al României.

2. Unul dintre cei mai mari spioni ai lumii, Wilhelm Stieber (3 ai 1818- 29 ianuarie 1882), fondatorul Serviciului Secret al Prusiei, îl informa pe Bismarck, într-un raport, despre necesitatea unei reţele de informatori:

„Pentru a pune pe picioare această organizaţie, de o concepţie absolut nouă, aş vrea să folosesc puterea, la fel de nouă şi în continuă creştere, a presei. Cu jurnaliştii săi mereu în căutare de informaţii, ea ne-ar permite să procurăm ecourile de care avem nevoie. Dreptul de a întreba fiind unanim recunoscut jurnaliştilor, aceştia ar putea deveni colaboratori nesuspectaţi ai unui serviciu secret; cu atât mai mult cu cât ei au facultatea de a relata evenimentele într-o manieră comprehensibilă şi de a şti să distingă faptele de simple zvonuri. Cele mai bine protejate secrete economice şi militare nu pot descuraja pe jurnalişti. Ei cunosc atât de intim pe politicienii şi militarii de rang înalt că aceştia nu se jenează să pălăvrăgească despre toate în prezenţa lor”.

Dezvăluirea o găsim în memoriile lui Stieber, Spion des Kanzlers , traduse în franceză sub titlul Espion de Bismarck. E pentru prima dată în istoria celor două profesii - jurnalismul şi spionajul - când se recunoaşte disponibilitatea serviciilor secrete de a-i folosi pe gazetari. Evident, Stieber se referă doar la una dintre materiile serviciilor secrete: colectarea de informaţii. Prin multe trăsături, jurnalistul se aseamănă cu spionul. Şi unul şi altul au drept ţel culegerea de informaţii. Şi unul şi altul apelează, pentru atingerea obiectivului, la metode mai puţin ortodoxe. Dacă jurnaliştii n-ajung la lichidare, asta nu înseamnă că ei nu se dedau la mijloace tipice spionajului: infiltrări, deghizări, protecţia martorilor, colectarea şi analizarea informaţiilor. Plecând de la aceste note comune, Serviciile Secrete i-au folosit pe Jurnalişti ca agenţi culegători de informaţii. Cartea de gazetar a fost pentru aceştia legitimaţia de acces în zone mai greu accesibile altor profesii, disponibile la utilizarea spionajului sub acoperire. Profesia: spion.

3. În Călău şi diplomat - Vîşinski - pumnul lui Stalin în România, Adrian Gricopol ne dezvăluie o boală a lui Vîşinski: „citatomania”. Fostul procuror al URSS şi fostul procurator al României era extrem de sârguincios ca autor. A scris şi iscălit multe cărţi. Avea însă mania de a le umple cu citate. Şi cum acestea proveneau din bolşevicii vechii gărzi - Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev - pe măsura căderii fiecăruia în dizgraţie, cărţile lui Vîşinski erau interzise. Asta, în timp ce el trecea drept unul dintre cele mai puternice personaje ale terorii staliniste. Citatomania e o boală nesuferită la un autor. Împotriva ei nu s-a descoperit leacul. Până la Stalin, care a introdus practica de a interzice volumele care conţineau citate din suspectaţi. Astfel, cititorii au fost scutiţi de poliloghiile lui Vîşinski. Excelentă dovadă că şi dictatura stalinistă a fost bună la ceva!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici