Slavă Domnului! am terminat Extremul Occident al lui Petru Dumitriu. Cronică de familie am citit-o de mai multe ori cu creionul în mînă. La Extremul Occident, trebuie să recunosc – ruşinat – am sărit unele pagini, cele burduşite cu panseuri filosofice menite a justifica acte artificiale ale personajelor, în stil buricesc. Am notat pe margini mai multe pasaje de descrieri excepţionale ale realului occidental, prin care Petru Dumitriu îşi dovedeşte talentul de cinematografist. Am început Întîlnire la Judecata de Apoi. Din cîte-mi amintesc, am citit-o înainte de 1989 în variantă franţuzească, la fel cum s-a întîmplat cu Incognito. Descopăr acum, la lectura variantei româneşti, amintirea primelor pagini, cele despre trimiterea lui Diocleţian Sava (Miron Constantinescu) la Tîrgu Mureş, în plină criză maghiară. La vremea respectivă cartea m-a cucerit. Poate şi pentru că era interzisă în România.

*

Nevoie de context. După fiecare articol din volumul Publicistică, scos de Academie în seria Operelor fundamentale, simt nevoia să merg la Note şi comentarii. Cînd şi unde a apărut articolul? Ce conjuncturi social – politice i-au dat naştere? Care e poziţia lui Caragiale faţă de alte poziţii în jurul unei chestiuni? Ediţia frecventată – Opere – tipărită de Academia Română nu-i rea. Se vede migala reconstituirii, rigoarea de care doar şoarecii de bibliotecă mai sunt în stare, la modă fiind cei care scriu despre ce nu au citit. Note şi comentarii dă suficiente date despre cînd şi unde s-a tipărit articolul. Se pierde chiar niţel ogor tipografic pentru a lămuri dacă textul e al lui Caragiale, dat fiind că pişicherul are multe producţiuni însemnate.

Treabă de filolog, de istoric literar. Nu însă şi de publicist. Ar fi trebuit scris şi despre evenimentul comentat de Caragiale. Şi despre chestiunea pe care el o combate sau o alintă cu atîta ardoare.

Pentru a-l şti pe gazetarul Caragiale e musai o situare a intervenţiilor sale în contextul istoric concret.

Pentru asta, e nevoie însă ca de gazetarul Caragiale să se ocupe un gazetar.

Doar un gazetar va putea dibui cît de şmecher era Caragiale cînd venea vorba de parale!

*

Cruzimea romanilor. Am văzut deja primele două episoade din Rome. De mai multă vreme, caut sezonul unu, şi de fiecare dată dau peste sezonul doi. Nu mai ţin minte dacă pe vremuri am văzut ceva din sezonul unu sau din sezonul doi. Sigur e că serialul m-a impresionat prin reconstituirea Romei pe cale de a deveni imperiu la nivel de viaţă cotidiană. Am făcut rost de un Tera de filme, printre care se numără şi cele două sezoane din Rome. După primele două episoade simt nevoia să scriu despre cruzimea celor din Roma antică. Pe lîngă cruzimea bătăliei politice, realitate întîlnită şi în vremurile din urmă, numai că acestea sînt infinit mai blînde cu învinşii, serialul sare în ochi prin violenţa sexuală, la romani sexul fiind pur animalic, ca la pisici.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro