Ion Cristoiu: „Nu se poate trăi numai cu pîine”

Hrana sufletească. „Lucrătorul cu braţele are trebuinţă de hrană trupească, cel intelectual, de aliment spiritual, adică de cărţi, de putinţa de a călători şi a experimenta lumi şi spaţii noi, de răgazuri pentru meditaţie şi visare. Subalimentaţia lui este de ordin sufletesc”. (G. Călinescu „Gîlceava înţeleptului cu lumea”, vol. II, Ed. Minerva, 1974)

*

Finalul. Descopăr că am sărit peste litera A din Folderul de cărţi electronice. Luîndu-l la mînă aflu că deţin în variantă word Mitul lui Sisif de Albert Camus. Caut finalul, pe care-l reproduc, deoarece l-am invocat ori de cîte ori am vrut să arăt că merită în truda intelectuală truda în sine, altfel spus, urcarea bolovanului, şi nu finalul, opera, capodopera, pentru că acesta e mai puţin important:

„Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

Deşi ar părea ciudat unora, despre acest final am discutat pe vremuri, la un interviu tv, cu Adrian Năstase, care-l ştia pe de rost.

*

Schimbarea lagărului. Formulare impresionantă a lui Ion Vinea în tableta Crima locotenentului Rusu, din Chemarea, 27 octombrie 1920, bună de folosit şi de mine, ca istoric al clipei, evident, citînd:

„Să deducem de aici, cu gîndul nostru subversiv şi cenzurabil, că omorul şi-a schimbat lagărul şi rătăceşte ca o molimă printre cei însărcinaţi cu apărarea patriei?”

*

Despre Vikingi. De la Newcastle, m-am întors cu multe cărţi sau mai degrabă broşuri, cumpărate de la shopurile cu care sînt înzestrate toate muzeele. Dînd curs obiceiului de a mă lăsa acaparat de ultima călătorie, am lăsat baltă Nisa, după ce la fel procedasem cu Capri, şi am luat la rînd cărţile. Prima citită a fost Anglo-Saxons & Vikings (Usborne History of Britain), apărută în 2012. A fost să fie prima, deoarece tocmai începusem The Last Kindom şi voiam amănunte despre vikingi şi anglo-saxoni. Am găsit imediat în această carte pentru copii capitolul Alfred cel Mare, regele Wessexului din serial şi chiar şi pe Guthrum, liderul danezilor pornit să cucerească regatul lui Alfred. După terminarea broşurii, am luat la mînă Anglo-Saxon England: 400-490 (Shire Living Histories) Paperback, June 21, 2011, de Sally Crawford. Citind despre casele anglo-saxonilor îşi dau seama că amenajările de la Beda Venerabilul depăşeau simplul spaţiu pentru copii. Erau un muzeu în aer liber al istoriei anglo-saxonilor. M-a impresionat mai ales aşezarea dedicată Earlului – Hallul – amintită de Beda Venerabilul în a sa Istorie pentru a medita asupra părerii care e viaţa, comparată cu o pasăre care intră pe o fereastră şi iese pe alta.

*

Din Ion Vinea. La Sinaia ajuns, mă apuc de lecturile obligatorii de 10 pagini pe zi. Din Ion Vinea reţin mai multe pasaje de geniu publicistic:

„Guvernul va îngădui, desigur, ca în primele zile ale Parlamentului, printre sutele de transfugi, samsari şi tripotori, printre miniştrii traficanţi de permisuri şi retorii în perpetuă gargasire de fraze, printre această mulţime flămîndă de bancnote şi reclamă, să ia loc, cu modestie, un om care poartă pe mîini, pe grumaz şi pe glezne urma proaspătă a lanţului.” (Ion Vinea, Ocnaşul între făţarnici, în Chemarea, 20 iunie 1920).

Omul e Mihai Gh. Bujor, arestat pentru trădare, în realitate pentru vina de a fi socialist, ales la scrutinul din mai 1920 deputat de Galaţi. Nu i s-a permis să ajungă în Parlament. Mandatul i-a fost invalidat de majoritatea parlamentară.

Despre Eugenia, văduva lui Napoleon al III-lea, cu prilejul morţii petrecute la Madrid:

„Femeia, isteaţă în dragoste, făcu prostii în politică.” (Ion Vinea, Moartea Împărătesei, în Adevărul, 20 iulie 1920)

„Dar Ministerul de Domenii, buzunărit, se plînse judecăţii de iama dată în visterie, şi Sirius, captat, tîrît în faţa magistraţilor, ar fi fost strivit între filele Codului Penal ca o ploşniţă, dacă nu s-ar fi alarmat clubul, la un semn al lui Vintilă,şi n-ar fi început forfota acestuia dimpreună cu a tuturor paraziţilor prin ungherele împăducheate ale şandramalei ce se cheamă România modernă.” (Ion Vinea, Sirius şi Vintilă, în Chemarea, 16 august 1920).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro