Ion Cristoiu: Reţin din Sadoveanu: „Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu”

Aflat la Sinaia şi mai ales după o cruntă durere de cap, ivită în zori şi prelungită mai blînd la sculare, mă simt înviorat, o dată ce mi-a trecut. E fericirea ivită din dispariţia unei nefericiri! În balcon, pe şezlong, mă apuc de citit din Ţara de dincolo de negură de Mihail Sadoveanu. Am luat-o data trecută de la librăria din Sinaia: uitasem la Bucureşti cărţile de lectură obligatorie cu bucata. Citesc mai întîi – se înţelege – prefaţa la ediţia din 1936. Volumul a apărut în 1926. Prefaţa la ediţia din 1936, intitulată, Despre această ţară şi despre vînat şi pescuit, datată, 1 octombrie 1936, aparţine unui Sadoveanu mai bătrîn cu zece ani decît Sadoveanu care a scris cartea. Pe măsura coborîrii spre bătrîneţe, Mihail Sadoveanu devine tot mai fatalist şi prin asta tot mai melancolic.

„Despre această ţară şi despre vînat şi pescuit” dezvăluie multe dintre gîndurile lui Mihail Sadoveanu despre patriotism, despre ţară, despre natură, despre americanizarea vieţii. Chiar din primele rînduri dau peste o mai veche mustrare a demagogiei patriotarde de către publicistul Mihail Sadoveanu:

„Acum cîţiva ani, d-l Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei cărţi, pentru că românul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci când ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui Bădăuţă e o asemenea faptă.”

Geniul unui autor de scrieri (zic aşa pentru a desemna nu doar prozatorii, dar şi publiciştii) se vede în capacitatea de a învia materia moartă. În cazul de faţă materia moartă e dată de fotografiile lui Bădăuţă. Mihail Sadoveanu reuşeşte să facă din ele temei de mare proză:

„În această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pământ. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice (genial! – n. n.); pâclele care acopăr liniştile văilor; apele care zvonesc cântarea vieţii etern înoite; codrii care suie râpile şi coboară văgăunile, deschizând luminii poieni şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea; oameni în costume pitoreşti râzând clipei care trece; cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului până la zâmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei.”

Pînă aici se exprimă prozatorul. Vine rîndul filosofului. Şi de la datul cu cotul naţionalismului de iarmaroc, Mihail Sadoveanu face un salt ameţitor la meditaţia de psalmist-melancolic esenţial:

„Răsfoiţi aceste planşe, ca să vedeţi câte frumuseţi cuprinde pământul românesc. Să nu aveţi, însă, nici o clipă de mândrie, căci toate sunt ale Celui ce clădeşte, preface şi înoieşte. Omul zgârie îndeobşte faţa pământului şi o pătează. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu.

Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învăţat cândva în şcolile primare:
Ţara mea are câmpii mănoase,
Dealuri înalte cu mândre flori…

Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot cei primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pământului, fierăstraiele au ucis pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie; unde au ucis, n-au aţâţat din nou viaţa; au rămas munţi dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători niciodată n-au cunoscut-o; au preferat ţinuturile şi priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă.

Aşa încât, iubiţi prietini şi fraţi, să nu cădeţi în păcatul mândriei. Numai după ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseţa lor, după ce le vom recunoaşte şi le vom împresura cu iubire, după ce pionierii vor tăia şi vor aşterne drumuri, după ce oameni de treabă vor deschide hanuri romantice şi prietineşti drumeţilor, după ce, lăsând în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetând toate ca într-o călătorie de ispăşire, după ce ne vom simţi intrând în noi dragostea acestui pământ ca un suflet al strămoşilor, numai atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţămim cu umilinţă Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult.”

Urmează îndemnul de a păşi pe jos în România, priveliştile de la noi concurîndu-le pe altele din alte părţi ale lumii, mai cunoscute decît ale noastre:

„Dacă nu sunteţi vânători şi pescari, puneţi mâna pe toiag şi colindaţi moştenirea aceasta fără păreche. Nicăieri în lume nu sunt locuri mai frumoase.
N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro