Ion Cristoiu: Transformarea actului de guvernare într-o lecţie de Istorie

Petru Groza la Moscova. Reconstrucţia României, culegerea de discursuri şi interviuri de-ale lui Petru Groza în anii 1944-1946, mă surprinde prin invocarea călătoriei sale în URSS, între 4-13 septembrie 1945, în plină Grevă regală. Nu puţine sînt intervenţiile publice ale premierului în care să nu se refere la cele două întîlniri cu Stalin. Cea de a doua, avută între patru ochi, pentru că, vezi Doamne! Stalin ar fi vorbit nemţeşte (documentele arată c-a fost un traducător), timp de patru ore, devine izvor nesecat de invocări pentru uz intern. Stalin i-ar fi spus, de exemplu, să nu facă în România colhozuri. Anticomuniştii de serviciu de azi ar tresări la această susţinere, replicînd fie că Stalin era viclean, fie că Groza minţea electoral. Eu nu cred nici în una, nici în alta. Cred că Stalin a fost sincer. Aşa cum cred că iniţial comuniştii români n-au ambiţionat să facă în România GAC-uri.

Cum s-a ajuns, totuşi, la colectiv?

Sînt convins că Afacerea iugoslavă răspunde de această nenorocire. Tito refuzase cooperativizarea agriculturii. Divorţul de Moscova avea alte temeiuri decît cele de politică internă. Ţinea de ambiţia lui Tito de a fi şi el un fel de Stalin al Balcanilor. Excluderea lui Tito din Cominform trebuia să fie argumentată însă prin abateri de la calea socialistă. Şi atunci tot ceea ce ţinea de condiţiile naţionale ale sîrbilor în contrucţia comunistă a fost catalogat drept revizionism. Inclusiv, dacă nu chiar mai ales, pariul pe proprietatea individuală în socialism. Pentru a se deosebi de Tito, automat liderii din Est procedează la măsuri polemice cu cele luate în Iugoslavia. Aşa se ajunge la colhozuri. Să nu uităm că-n martie 1948, înainte de alegeri, Dej ţine o cuvîntare de o uimitoare racordare la realităţile româneşti. Peste cîteva luni, după izbucnirea conflictului Moscova-Belgrad, Dej are o altă politică.

Curios să aflu ce a făcut şi ce a dres Groza la Moscova, caut prin Biblioteca personală cărţi despre afacerea asta. Găsesc lucrarea Gh. Gheorgiu-Dej la Stalin. 1944-1947. A fost întocmită de doi istorici din Grupul Florin Constantiniu. Regretatul istoric a făcut şcoală în istoriografia postdecembristă, supusă slugarnic istoricilor internaţionalişti cultivaţi de Humanitas. Potrivit lui Florin Constantiniu, perioada de după 1944 nu poate fi înţeleasă fără iscodirea arhivelor şi cărţilor de la Moscova. După căderea comunismului, au apărut la ruşi multe lucrări cu temeiul în deschiderea arhivelor. Destinul României nu poate fi înţeles decît dacă privim spre Moscova. Groza are în cuvîntările sale o referire la un deţinut care striga, la Malmaison, că soarele e roşu la Răsărit. Ce vină avem noi, românii, că la Răsărit Soarele e roşu? Ca urmare a doctrinei lui Florin Constantiniu, doi autori – Dan Cătănuş şi Vasile Buga – au căutat la ruşi stenograme ale întîlnirilor dintre Stalin şi Dej. Cea din septembrie 1945 lipseşte. Atmosfera şi conţinutul sînt însă reconstituite din amintirile unor lideri comunişti, inclusiv Dej, deşi, după opinia mea, cele mai tari sînt ale lui Groza din cuvîntările ţinute între 1944-1946. După lectura întîlnirii din septembrie 1945, trec la lectura celei de a doua întîlniri – din 3 aprilie 1946, despre Programul PCR în campania electorală. Dej şi Teohari Georgescu merg la Moscova pentru consultaţii electorale date de Molotov, Malenkov, Mikoian – pe 2 aprilie 1946 - şi de Stalin pe 3 aprilie 1946.

*

Un grupaj. Pentru cristoiublog.ro mă gîndesc la un grupaj de actualitate, despre mult discutatul azi Grup Etnic German, decis ca antecesor al Forumului German din România şi prin urmare moştenit de actualul preşedinte. Mi-am amintit că la una dintre întîlnirile agitate dintre Antonescu şi Hitler, Mareşalul a ridicat problema înscrierii saşilor din Grupul Etnic în SS, chiar şi cînd aceştia dezertau din Armata Română. De aici plecînd, mă gîndesc la un grupaj sub titlul Grupul Etnic German îi dădea bătăi de cap şi Mareşalului Antonescu. Găsesc mai întîi în Secretele Guvernării cîteva Rezoluţii puse de Conducător pe adrese despre derbedeismele lui Andreas Schmidt, şeful Grupului. Pentru mine căutarea textelor e un fericit prilej de a vedea inteligenţa Conducătorului la lucru. N-a fost rea iniţiativa din 1992 de a reuni Rezoluţiile puse de Mareşal între 1940-1944. Ion Antonescu rămîne în Istoria noastră discretă (din cea oficială a fost expulzat) şi prin transformarea actului de Guvernare într-o lecţie de Istorie. Rezoluţia nu se rezumă, cum te-ai aştepta de la literatura birocratică, la Da sau Nu, la Aprobat sau Respins, fără nici o adăugire, să crape de curiozitate beneficiarul. Rezoluţiile Conducătorului sînt şi justificări şi explicări ale deciziei, sînt mai ales transcrierea gîndurilor provocate Conducătorului de hîrtia venită la semnat. Cînd vine vorba de nu ştiu ce scrisoare tipică aroganţei nemţeşti, Mareşalul scrie Nu sîntem ţigani!

 După Secretele Guvernării, iau la mînă cele două volume despre Întîlnirile Antonescu-Hitler. Chestiunea saşilor nu s-a discutat la Hitler, ci la Ribentrop. Nemţii cer ca tinerii din Grupul Etnic German să fie înrolaţi în SS şi nu în Armata Română. Antonescu ridică aici problema dezertărilor din Armata Română din partea saşilor. Despre saşii din Ardeal vine vorba şi în volumele (trei!) consacrate Procesului zis şi al Trădării Naţionale. Eugen Cristescu e întrebat despre Grupul Etnic, atît la interogatoriul din ancheta penală, cît şi în timpul Procesului. Spusele sale mărturisesc imaginea unei organizaţii care scăpa de sub controlul autorităţilor noastre, un soi de oficină de spionaj nemţesc în timpul regimului antonescian.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro