ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / În România de acum 75 de ani, ceea ce azi numim ”criză” era un vis de mai bine...

La 7 decembrie 1946, deci acum 75 de ani, Direcţia Poliţiei de Siguranţă din România, care mai avea un an şi jumătate pînă să se numească ”Securitatea Poporului”, a finalizat una din cele mai mari acţiuni poliţieneşti, în afara valului de arestări în rîndurile opozanţilor guvernului ”democrat-popular”: era vorba de destrămarea tuturor reţelelor, care facilitau fuga din ţară. România avea graniţele închise, deşi războiul încetase demult. De venit, se mai putea veni. De plecat, nicicum. Şi aşa a rămas, pînă la căderea comunismului.

5999 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / În România de acum 75 de ani, ceea ce azi numim ”criză” era un vis de mai bine...

Românii, la capătul puterilor

După alegerile din noiembrie 1946, chiar şi pentru cei mai naivi, vălul se ridicase: urma un regim politic care nu putea decît să-l copieze, din ce în ce mai fidel – pînă la contopire – pe cel din URSS. Eram, în fond, o ţară sub ocupaţie a Armatei Roşii. Pînă şi Comisia Aliată de Control avea, după titulatura ei, o paranteză sugestivă: (Sovietică). Aşa că regimul politic din România nu putea să fie decît unul de ocupaţie sovieto-comunistă, instaurat în deplinătatea lui, odată cu înlăturarea ultimei piedici, Regele Mihai şi declararea Republicii Populare Române, în 30 decembrie 1947. Cu un an înainte de acest tragic eveniment, fiecare mai încerca să-şi salveze pielea, cum putea – adică, să fugă cît mai departe. În Occident, devenit mirajul românilor, pentru o jumătate de veac.   

Ca orice fruct oprit, dorinţa de a pleca din ţară a dat naştere, în urmă cu 75 de ani, unei psihoze generalizate, pe care s-au brodat şi multe escrocherii. Bineînţeles că existau şi reţele subterane funcţionale, prin care se putea fugi din România. ”Clientela” era pe cît de variată, pe atît de numeroasă: de la oameni disperaţi, foşti opozanţi politici sau ”explatatori”, mulţi ameninţaţi de o iminentă arestare, pînă la simpli cetăţeni care ar fi vrut să-şi clădească un viitor altundeva, decît în ”raiul comunist” care se prefigura. Ori pur şi simplu era vorba de aventurieri. 

Zvonistica avea, în topul ei, tocmai acest vis, al oricărui român: să se vadă cît mai la adăpost de ceea ce se prefigura, printr-o cale de a ajunge în Occident. În toamna anului 1946, mai ales după anunţarea ”rezultatelor” alegerilor din noiembrie, contrare votului, cînd au apărut drept cîştigători detaşaţi comuniştii, cee ace înainte era o preocupare obsesivă a devenit o psihoză care a atins rapid apogeul. Parcă tot poporul voia să fugă din ţară.

Acesta era contextul în care Secţia Consulară Britanică în România adresa o scrisoare oficială către generalul Nicolae Popescu, directorul Siguranţei, prin care semnala că ”o serie de profitori, în variate regiuni ale Romîniei, răspîndesc zvonul că Marea Britanie primeşte emigranţi şi le facilitează transportul la destinaţia aleasă de solicitant şi totodată aceşti indivizi distribuie chestionare, în contul unor sume de bani, variind între 25000 şi 50000 lei, pretinzînd că ele (chestionarele – n.n.) ar proveni de la Misiunea britanică. Aceşti falşi agenţi ar avea terenul de activitate în satele din Ţara Bîrsei, Nordul Transilvaniei şi, în ultimul timp, apărînd şi în Dobrogea şi Teleorman. Considerînd că această situaţie ar fi de natură să cauzeze neplăceri secţiunii consulare a reprezentantului britanic în România, acesta roagă să se ia măsurile necesare, pentru a se curma activitatea acestor profitori”.

Bineînţeles, acesta a fost pretextul potrivit pentru a porni o acţiune generală, nu doar împotriva celor ce ”traficau” dorinţa de plecare din ţară, ci şi a celor care voiau să plece. Rezoluţia şefului Siguranţei s-a concretizat prin ordinul circular nr. 32097 S din 19 octombrie 1946, adresat inspectoratelor regionale de poliţie, Inspectoratului General al Jandarmeriei şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, prin care s-a cerut ”să se intensifice la maximum acţiunea informativă pentru descoperirea agenţilor şi a oficinelor de emigrări, procedîndu-se cu energie la arestări şi cercetări serioase, care să ducă pînă la sursa acelora care lansează şi se ocupă cu acest fel de propagandă, raportîndu-se rezultatul complet al cercetărilor, precum şi măsurile luate”.

Pe 7 decembrie, în urmă cu 75 de ani, vasta acţiune poliţienească, la nivelul întregii ţări era finalizată. Au început să curgă rapoartele din ţară, de la Inspectoratele Regionale ale Siguranţei. Se raporta cam de peste tot că ”au circulat, în timpul verii, zvonuri despre emigrări în America şi Australia şi despre înrolări în armatele anglo-americane ale ofiţerilor deblocaţi, însă aceste versiuni nu s-a scontat cu nici un caz şi nu au putut fi identificaţi colporlorii zvonurilor”. Era vorba de acea vară teribilă, a secetei din ’46, care a decimat zeci de mii de familii, într-un total al victimelor, morţi de foame, nici acum cunoscut. Ea se adăugase la oboseala psihică de pe urma anilor de războiui şi a zilnicelor atacuri asupra cetăţenilor, din partea unui regim dictatorial în curs de instaurare. Oamenii erau, atunci, la capătul puterilor.

Visuri, la bursa zvonurilor

Toate rapoartele de la direcţiie regionale ale Siguranţei arată, în substratul infomaţiilor, cît de disperaţi erau mai toţi românii, să fugă din ţară. Şi, din acest motiv, cît de gata erau să creadă, în orice vis, cît de nebunesc.

De la Piteşti, de pildă, se raporta că în toată regiunea, pînă spre sud, la Slatina, s-au înregistrat ”zvonuri în legătură cu emigrările” şi ”s-au identificat persoane din mediul tineretului, fără o profesiune precisă, care doresc să emigreze în America, Australia sau Africa de Sud, dar nu s-au putut descoperi pînă în prezent propagandiştii, cei în cauză fiind informaţi despre posibilitatea emigrării dintr-un articol apărut în ziarul Poporul prin luna martie a.c”. Un asemenea articol existase: era vorba de publicarea adresei australiene a ”The Immigration Committee” prin care se anunţa că pot aplica pentru vize tineri, în diferite profesii, obligaţia fiind pentru persoane aplicante să nu fi ”făcut parte din organizaţiuni profasciste şi, în prezent, nu fac nici un fel de politică”, fiind preferaţi ”tehnicienii şi lucrătorii calificaţi, sau cu o situaţie bine stabilită”.

Din ţînţar s-a făcut armăsar şi agenţii au avut de unde ”pescui”. Au fost arestaţi mai mulţi ”doritori”, dar niciunul care să prezinte un real interes pentru Siguranţa comunistă. În lipsă de altceva mai bun, la Chestura Siguranţiei din Piteşti au fost aduşi un băiat de prăvălie de 17 ani de la restaurantul ”Pralea”, un cofetar, un vînzător de brutărie (ambii în jur de 20 de ani), precum şi singurul care s-a încumetat şi a trimis o scrisoare chiar la adresa publicată de ziar, bineînţeles interceptată: ”Ştefanescu Leonida, în etate de 15 ani, originar din Roşiorii de Vede”. Siguranţa din Piteşti ”a încheiat un dosar cu actele de cercetări, de pe care o copie a fost înaintată Direcţiunii Generale a Poliţiei de Siguranţă”.

Inspectoratul Regional al Siguranţei din Galaţi raporta la Bucureşti pe 25 noiembrie a.c. că ”din informaţiunile culese de către organele Chesturii de Poliţie”, rezulta că ”numitul Tîrnoveanu Emil, fost magistrat al Curţii Marţiale Galaţi, membru al Partidului Naţional-Ţărănesc Maniu, ar avea legături cu secretarul Misiunii americane din Bucureşti, Sam Butta, cu care a fost văzut deseori în companie, la Galaţi. De asemenea, avocatul Teodor Misir ar face propagandă pentru emigrări în America. La Brăila se comentează cazul pictorului Costescu din Bucureşti, care ar fi reuşit să plece în America, prin intermediul Legaţiei franceze din Bucureşti, arătîndu-se că sunt preferaţi pentru emigrări în special artiştii”.

Iarăşi, un zvon. Dar a prins. Siguranţa din Galaţi raporta: ”pictorul Stroe din Brăila ar fi afirmat că intenţionează să plece în America şi, pentru aceasta, va proceda în felul următor: se va prezenta la Legaţia franceză din Bucureşti, unde va solicita obţinerea unei vize pentru a pleca în Franţa, urmînd ca de acolo să-şi continue drumul în America, aceasta fiind singura modalitate. La legaţie va spune adevăratul scop al plecării, întrucît aceasta are instrucţiuni în acest sens”. Cîtă naivitate, să crezi că Statele Unite, după război, aveau nevoie de artiştii plastici români! Sau, cîtă autoamăgire, din disperare…

Rapoarte peste rapoarte, din întreaga ţară, descriu, printre rînduri, o Românie de acum 75 de ani care cunoştea într-adevăr o criză profundă. Ajunsă de la lipsuri la sărăcie, ţara se afla la finele unui an marcat de o mare foamete, la doi de cînd ieşise din război şi la trei, de cînd scăpase dintr-o dictatură, pentru a intra într-o alta. Peste toate aceste necazuri şi lipsuri, cea mai apăsătoare, pentru oameni, era lipsa totală de perspectivă, sentimentul pierderii definitive, iremediabile a libertăţii. În comparaţie cu situaţia de acum 75 de ani, ceea ce azi în România numim ”atacuri la libertate” ori ”criză”, atunci era un vis de mai bine.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici