ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Sfîrşitul unei iluzii şi începutul unei tragedii: "Trăiască Iuliu Maniu! În curînd, va veni timpul cînd vom mînca iarăşi mititei”

Ieri am avut fericita ocazie de a susţine o conferinţă la Bădăcin, în Sălaj, la Casa Memorială ”Iuliu Maniu”, la invitaţia părintelui Cristian Borz, cel căruia i se datorează salvarea acestui monument al istoriei noastre naţionale, în urma unui efort de un deceniu: de la recuperarea imobilului, aflat într-o stare dezastruoasă şi pînă la refacerea lui în starea actuală, ca loc de pelerinaj, pentru cei ce vin în număr mare aici ca să aducă un omagiu celui mai proeminent om politic pe care l-a dat România în secolul XX.

16614 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Sfîrşitul unei iluzii şi începutul unei tragedii: "Trăiască Iuliu Maniu! În curînd, va veni timpul cînd vom mînca iarăşi mititei”
Iuliu Maniu a înrîurit istoria ţării, de la finele primului război mondial şi pînă la instaurarea ocupaţiei sovieto-comuniste, fiind figura centrală a Marii Uniri şi apoi pandantul vieţii politice a perioadei interbelice. Sobru, modest, hotărît, mare patriot, Iuliu Maniu a fost şi este simbol al verticalităţi politice. Martiriul, moartea în temniţa de la Sighet şi aruncarea trupului său într-o groapă neidentificată nici azi, cu toate căutările echipei de arheologi condusă de Gheorghe Petrov de la Muzeul Transilvaniei din Cluj, nu l-au făcut uitat. Dimpotrivă – însăşi refacerea casei sale memoriale de la Bădăcin de către părintele Borz e un semn că omul Iuliu Maniu s-a schimbat, în timp, într-o icoană a democraţiei.     

Sovietizarea României – o banalizare a răului

23 august 1944 nu a adus României aşteptata eliberare. Dimpotrivă, deşi nimic nu prevedea sălbăticia ocupaţiei care avea să o copleşească. Nici Regele Mihai, niciunul din oamenii politici ai ţării şi cu atît mai puţin oamenii modeşti nu au putut să prevadă că vor trece de la urgia unui război, la aceea a unei ocupaţii militare şi apoi politice a ţării, impusă de regimul comunist de la Răsărit. Nimeni nu-şi putea imagina şi nu avea de unde să cunoască ce-i va mărturisi, într-un moment de sinceritate, Stalin lui Tito, în convorbiri secrete pe care le-au purtat la începutul anului 1945: anume că, acolo unde au ajuns trupele Armatei Roşii, se va impune şi regimul politic al Uniunii Sovietice. ”Altcum nu poate fi”, şi-a încheiat Stalin spusele. Şi aşa s-a întîmplat: uriaşa maşinărie militară şi politică a puterii sovietice s-a instalat, pentru o jumătate de veac, în jumătatea estică a Europei, peste care a coborît ceea ce Winston Churchill a numit ”Cortina de Fier”.
 
Deşi actul regal de la 23 august scurtase considerabil războiul, atît regele Mihai, cît şi susţinătorii săi din partidele democratice au trecut prin momente neînchipuite, în ceasurile în care săvîrşeau acţiunea istorică de mare curaj a întoarcerii armelor împotriva Germaniei lui Hitler. Regele a fost umilit chiar în Palatul Regal, liderii şi militanţii partidelor istorice au fost arestaţi cîţiva ani după aceea şi mulţi au sfîrşit în temniţă, pentru că democraţia era incompatibilă cu totalitarismul comunist, la fel cum creştinismul era incompatibil cu ideologia comunistă – credinţa pornind de la iubirea aproapelui, iar comunismul avînd drept fundament declarat ura, ”ura de clasă”, proclamată de Lenin şi aplicată de Stalin, odată cu necesitatea lichidării fizice a ”duşmanului”, adică a ”claselor sociale burgheze” şi a pluralismul democratic.
 
Iuliu Maniu, deşi apărase cu mari riscuri oameni de stînga persecutaţi de regimul antonescian şi s-a aliat inclusiv cu comuniştii în august 1944, pentru a da substanţă şi o largă reprezentare întoarcerii armelor împotriva fascismului, a devenit la rîndul lui subiect al unui şir lung de umilinţe şi insulte, din partea autorităţilor-marionetă ale sovieticilor, impuse la 6 martie 1945 în România, odată cu guvernul Petru Groza. Batjocorit zilnic în presa comunistă, Maniu era însă în continuare cea mai iubită şi respectată personalitate politică a timpului, după Monarh. Dar, în acele timpuri, nici oamenii de pe stradă nu mai percepeau că sfîrşitul războiului le-a adus o ”eliberare”, proclamată în presa de stînga (singura necenzurată de Comisia Aliată de Control, de fapt Sovietică, cea care administra şi dicta practic în ţară), pentru că liniştea lor cotidiană, viaţa zilnică era tulburată permanent şi era lipsită de valoare, sub ocupaţia sălbatică a trupelor Armatei Roşii, care se dedau la abuzuri, furturi şi crime, altădată de neconceput. Viaţa şi libertatea nu mai aveau valoare, în acele timpuri.
 
Singura speranţă rămăsese ocrotirea ţării de către aliaţii ei occidentali, de odinioară. Dar României i-a fost refuzată recunoaşterea statutului de cobeligernat în războiul abia încheiat şi a fost tratată drept o ţară inamică, la cheremul ocupantului. Garanţiile pentru o viaţă internă democratică au fost formale, iar Occidentul a avut o atitudine echivocă, duplicitară şi în cele din urmă distantă faţă de forţele democratice din România. Regele Mihai, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu au fost minţiţi, înşelaţi şi în cele din urmă abandonaţi de emisarii occidentali la Bucureşti. Destinul României intra într-o nouă zodie, iar dezastrul nu mai putea fi împiedicat de nimic. 
 
Lumea mai trăia, totuşi, încă în iluzii fără acoperire şi puţini erau cei care sesizau implacabilul unei evidenţe, care arăta că ţara se îndreaptă iremediabil către ”dictatura proletariatului”. Autorităţile comuniste au profitat din plin de această autoamăgire, anihilînd punctual fiecare punct de rezistenţă la sovietizarea României. Mai întîi au fost vizaţi militarii, fideli Coroanei, pentru a slăbi capacitatea de apărare a ţării – sub pretextul participării la războiul împotriva URSS, armata a fost epurată de întreg vechiul corp ofiţeresc care nu se dezicea de jurămîntul faţă de Regele Mihai, din care o mare parte a fost arestată treptat, sub pretextul unor aşa-zise ”crime de război”, de fapt operaţiuni miltare la care ofiţerii participaseră ca şi combatanţi pe fronul de Est. Au urmat structurile poliţieneşti, epurate şi comunizate, pînă ce au fost transformate într-o poliţie politică comunistă. A venit apoi rîndul partidelor politice democratice, a Bisericii (cea Greco-Catolică fiind de-a dreptul desfiinţată). Chiar şi valorile familiei au fost supuse unui proces de destructuare morală. 
 
Nimic nu a scăpat sovietizării, impusă cu forţa şi sub presiunea armelor şi a unei politici de teroare, care nu mai era mascată, ci numai justificată de propaganda urii – a ”urii de clasă”, care putea acoperi orice crimă şi masca orice abuz, cît de josnic şi inuman. Treptat, zi cu zi, oamenii s-au obişnuit şi cu traiul cotidian în dictatură, mai ales că aceasta urma altora, cea al lui Carol al II-lea şi a mareşalului Antonescu. În genere, răul se ”banalizează” cu repeziciune şi ceea ce părea odinioară de neimaginat şi insuportabil, a ajuns în cele din urmă să fie acceptat. Astfel, încetul cu încetul, coloana vertebrală a naţiunii a fost frîntă – dar niciodată iremediabil sfărîmată, sub ocupaţia sovieto-comunistă, de care ne-am putut elibera abia o jumătate de veac mai tîrziu. 

Iuliu Maniu şi o cursă contra istorei

În plan politic, prima formaţiune agresată după scenariul descris mai sus a fost Partidul Naţional-Ţărănesc, cel care dispunea sprijinul cel mai consistent din patea populaţiei, tocmai datorită figurii proeminente a ”patriarhului” său, Iuliu Maniu. P.N.Ţ.-ul a fost principala forţă politică, opozantă constat şi cu tenacitate faţă de politica de sovietizare a României. Tocmai de aceea, comuniştii s-au dezlănţuit cu precădere îmotriva acestui partid şi a liderului său, care aveau o adeziune în mase mult mai importantă decît a lor şi care puteau imprima o opoziţie puternică faţă de agresiunea totalitară. Cu ajutorul poliţiei secrete, infitrată cu ajutorul direct al unor agenţi NKVD ai Moscovei şi al aparatului comunist, care servea fără ezitare interesele ocupanţilor sovietici, P.N.Ţ.-ul a fost supravegheat, intimidat, controlat, infiltrat şi în permanenţă lovit, pînă la ultima măsură a dizolvării lui.
 
Iuliu Maniu s-a opus cu tenacitate şi curaj tututor acestor acţiuni, deşi, după unele momente în care mai spera şi se iluziona cu o intervenţie a Aliaţilor occidentali, mai ales în anul 1945, treptat a întrezărit zădărnicia acţiunilor forţelor democratice, care se împotriveau încă ocupaţiei sovietice. Dar nu a abandonat lupta. Era în joc însăşi viaţa sa, crezul său. Printr-o notă din 3 octombrie 1946, Corpul Detectivilor, o ”agentură sovietică” creată în interiorul Ministerului de Interene şi coordonată de fostul spion Boris Grunberg (devenit Alexandru Nicolski, subdirector al Securităţii) informa conducerea Ministerului, adică pe comunistul Teohari Georgescu, că Iuliu Maniu, în baza informaţiilor primite de la ”Poliţia Secretă a P.N.Ţ”. (de fapt, o structură de informaţii a partidului, coordonată de Corneliu Coposu) s-a exprimat că ”în nici un caz, nu mai decidem schimbările politice din România, ci Aliaţii noştri. Asta nu înseamnă a abdica de la luptă, chiar dacă şansele noastre apar minimale faţă de teroarea dezlănţuită contra devotaţior noştri politici”. 
 
Toate sintezele informative ale poliţiei secrete, infiltrate de comunişti, din preajma aşa-ziselor ”alegeri libere”, ultima şi cea mai mare iluzie cu care Aliaţii au amăgit (şi s-au lăsat amăgiţi şi ei, de către Stalin) din ţările aflate sub ocupaţia trupelor Armatei Roşii arată modul în care partidele din perioada antebelică s-au pregătit şi implicat în desfăşurarea campaniei electorale. Aceleaşi rapoarte înregistrau toate confruntările dure ale opoziţiei cu oficialităţile guvernamentale comuniste, marionete ale ocupantului sovietic. În România, principala forţă politică a acestei opoziţii a reprezentat-o P.N.Ţ.-ul condus de Iuliu Maniu, în luptă deschisă cu un inamic ”sprijinit direct de ocupantii sovietici”, prin ”ajutorul dat guvernului prezidat de dr. Petru Groza, pentru a cîştiga alegerile”, cum sintetiza o asemenea notă informativă poziţia lui Iuliu Maniu. El a sesizat în numeroase rînduri reprezentanţii englezi şi americani din Comisia Aliată de Control în legătură cu acest fapt, dar în afara unor replici liniştioare, nu s-a întîmplat nimic. În cele din urmă, după mai multe insistenţe, britanicii au fost cei care i-au comunicat lui Maniu că ”prin implicarea lor în alegerile din România, ar însemna să aibă dificultăţi cu ruşii”. Şi fireşte că nu-şi doreau, în acel moment, aşa ceva. Curînd, Iuliu Maniu a înţeles că România era abandonată – dar el însuşi a refuzat să abandoneze lupta, deşi era o cursă fără şansă, împotriva ”mersului” istoriei.

Speranţa moare ultima

Documentele poliţiei secrete din această perioadă arată în amănunt cum însuşi anturajul lui Iuliu Maniu a fost infiltrat, mai ales după alegerile din noiembrie 1946 şi descriu modul în care  i s-a întins o capcană conducerii P.N.Ţ. la 17 iulie 1947. Lideri ai partidului au fost atraşi într-o tentativă de a părăsi ţara, pentru organizarea unui guven în exil, după un plan conceput de fapt cu sprijinul unor delatori şi agenţi ai poliţiei secrete comuniste. Aceştia au fost arestaţi pe un aerodrom de la Tămădău, lîngă Bucureşti, sub motiv că intenţionau să fugă din ţară. Iuliu Maniu alesese să rămînă în România, cu orice risc. Dar nu a scăpat nici el de arestare. Confruntarea fusese, de la bun început, inegală şi denodămîntul n-a putut fi decît eliminarea din viaţa politică a României a tot ce putea însemna ”o altă soluţie în guvernare decît cea oferită de comunişti”, după cum se exprima presa vremii. Prima victimă a acestei politici totalitare, impusă de ocupaţia sovieto-comunistă a ţării a fost Partidul Naţional Ţărănesc, dizolvat în urma acestei înscenări .  
 
În arhivele fostei Securităţi se păstrează în fondul documentar o notă a Inspectoratului de Siguranţă Bucureşti din 15 iulie 1947, care consemnează informaţii ”de la Partidul Naţional-Ţărănesc - Maniu”. ”În cercurile naţional-ţărăniste se fac urmatoarele comentarii, în legătură cu arestarea conducătorilor şi fruntaşilor partidului: de data aceasta, nu mai este vorba de o acţiune de intimidare. Arestarea conducătorilor P.N.Ţ. înseamnă faza premergatoare războiului. După cum guvernele de sub influenţa anglo-americană curăţă terenul de antifascişti şi elemente democrate, tot aşa şi guvernul român - la sugestia guvernului sovietic - a dispus arestarea conducătorilor şi membrilor din forurile statutare ale partidului. Arestarea domnului Iuliu Maniu va avea ca rezultat o puternică reacţiune, cu caracter antisovietic şi anticomunist, care va fi condusă şi provocată de mişcarea de rezistenţă ardeleană. Începînd de astăzi, ziarul Dreptatea (oficiosul P.N.Ţ. – n.n.) îşi suspendă apariţia. În general, fruntaşii P.N.T., care au rămas liberi, nu sînt timoraţi şi dezorientaţi”. Autoiluzonarea cu un posibil război împotriva URSS, declanşat de aliaţii occidentali, alimentată şi de antisovietismul marii mase a românilor îşi spunea cuvîntul. Ca şi reflexul general uman, conform căruia ”speranţa moare ultima”.
 
Speranţa murise însă, şase luni mai tîrziu, în sînul largii majorităţi a românilor. Îi luase locul resemnarea. În ziua de 14 martie 1948, un ”Buletin privind rapoartele Comandamentelor Unice Regionale” ale Siguranţei comuniste, devenită din august 1948 temuta ”Direcţie Generală a Securităţii a Poporului”, consemna acest fapt. Se înregistra, din teritoriu, că în cea mai mare parte a ţării ”domneşte liniştea”. Incidentele erau izolate: ”în dimineaţa de 14 manie a.c., orele 1, trenul de marfă 5601 a ciocnit în staţia Dîrza trenul personal 5005. Au deraiat două vagoane şi au fost omorîţi doi călători, iar alţi 20 au fost răniţi. În Regiunea Cluj, starea de spirit a populaţiei este în general bună. Muncitorii intreprinderii forestiere Transilvania din comuna Răstolniţa - Mureş sînt hotărăţi să înceteze lucrul, dacă nu li se achită salariile restante”. La fel, ”cîteva lucrătoare de la fabrica Fusul din Galati au refuzat să mai lucreze, în ziua de 12 martie a.c., pe tema insuficienţei salariilor”. 
 
Necazurile vieţii cotidiene, copleşitoare deja, împiedicau viziunea de ansamblu asupra sorţii nefaste a României. Cu toate acestea semne izolate arătau că rezistenţa la comunizare nu încetase. Această rezistenţă avea să devină, în multe puncte din ţară, de-a dreptul eroică. Dar atunci, şocul era resimţit şi controlul brutal asupra societăţii, alături de violenţa represivă a unor şiruri de procese politice, inclusiv cel al ”lotului Maniu”, soldat cu grele condamnări îşi arăta primele rezultate. În ţară, cu unele mici excepţii, în acea zi domnea liniştea.  
 
În Regiunea Constanţa, de pildă, ”starea de spirit se menţine calmă”, dar ”în municipiul Constanta s-au găsit, în dimineaţa de 14 martie, pe străzile Mihai Dumitru şi Scarlat Vîrnav, mai multe bucăţi de hîrtie, avînd imprimate semnul electoral al fostului P.N.Ţ.-Maniu. La Feteşti, lalomiţa, s-a găsit scris, în dimineaţa aceleiaşi zile, cu var pe un gard, lozinca Trăiască P.N.Ţ.-Maniu”, iar într-o comună din judeţul Vîlcea ”s-a găsit scris într-un şopron, cu var, următoarele: Păziţi-vă, războiul se apropie”. Manifestările de opoziţie deschisă erau rare: ”un număr de trei locuitori din satul Moreni-Bacău au cîntat prin comună imnuri legionare şi au strigat Trăiască Legiunea şi Căpitanul”, iar ”locuitorul Romulus Guţu din comuna Guia, Caraş Severin, a afirmat în public Dacă guvernul cade, toţi comuniştii şi cei din Frontul Plugarilor vor fi execuraţi la zid”. Raportul citat mai consemna: ”Regiunea Suceava. Linişte. în cursul zile, de 13 martie 1948, domnul ministru Emil Bodnăraş a sosit la Vatra Dornei, după care a plecat în comuna Frasin, unde a participat la un mare miting. În comuna Părhău-Suceava, indivizi necunoscuţi s-au introdus noaptea în localul Primăriei, rupînd de pe pereţi tablourile generalissimului Stalin şi ale domnilor miniştri Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Se fac cercetări pentru descoperirea autorilor”. 
 
Iuliu Maniu, aflat în închisoare, pe drumul Golgotei sale, nu fusese uitat: pădurarul Gheorghe Goian din Răcăjdia, a strigat în gara C.F.R. dn Bocşa Vasiovei, în gura mare: "Trăiască Iuliu Maniu! În curînd, va veni timpul cînd vom mînca iarăşi mititei”. E cel mai sugestiv exemplu al modului în care tragedia oamenilor, supuşi unui cotidian umilitor şi înţesat de privaţiuni, deprinşi treptat să trăiască în frică, ajunsese de fapt să copleşească şi să întreacă tragedia României. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici