ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ultimul episod al Revoluţiei, arestarea lui Iulian Vlad. Brucan către Iliescu: ”Cum vrei să lucrezi cu fostul şef al Securităţii, nu-ţi dai seama că e o idee monstruoasă?”

Pe 24 februarie 1994, Iulian Vlad, general pensionar, fostul şef al Securităţii, a fost chemat la comisia de la Senat, care investiga revoluţia din decembrie 1989. A afirmat, de la bun început: ”admir comisia, dar daţi-mi voie să-mi exprim scepticismul. Nu veţi reuşi decît foarte puţin şi vag să aflaţi adevărul!” Era împăcat cu sine: îi crescuse ”cota”, se bucura de admiraţia subalternilor (cei mai mulţi, reîncadraţi în SRI), chiar şi printre ziarişti avea mulţi prieteni. Nici noua putere nu-l mai deranja. Locuia în continuare (aşa s-a întîmplat pentru tot restul vieţii sale) la etajul unei vile pe strada Braziliei, repartizat de la fosta Gospodărie de Partid, devenită Regie a Protocolului de Stat. Pentru cele cinci camere, plătea o chirie modică de 561 de lei. Aşa că putea privi totul cu detaşare. Un singur lucru continua să-l nemulţumească: faptul că fusese arestat la Revoluţie, ca ”duşman” al ei, în ultima zi a anului 1989 şi petrecuse în închisoare patru ani încheiaţi, pînă în 31 decembrie 1993.

25410 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ultimul episod al Revoluţiei, arestarea lui Iulian Vlad. Brucan către Iliescu: ”Cum vrei să lucrezi cu fostul şef al Securităţii, nu-ţi dai seama că e o idee monstruoasă?”

Iulian Vlad

Securitatea - la cheremul toanelor Elenei Ceauşescu

În 1993, l-am cunoscut pe Emil Bărbulescu, nepot de soră al lui Nicolae Ceauşescu şi fost şef (cel mai tînăr) al Inspectoratului de Securitate din Olt. Mi-a povestit mai multe despre ”mătuşa” sa, Elena Ceauşescu şi multe dintre acestea a fost de acord să le reproducă, în faţa camerelor TV ale BBC, care a realizat anul următor un documentar despre Revoluţie, al cărui consultant am fost, alături de Dennis Deletant. Bărbulescu îmi întărea mai ales opinia asupra rolului nefast al consoartei lui Ceauşescu, prin aceea că ea ”filtra” atent persoanele şi informaţiile care ajungeau la el. Şi avea certitudinea că, de n-ar fi fost ea, sfîrşitul ”epocii Ceauşescu” ar fi fost altul: ”este convingerea mea fermă. Din momentul în care i-a permis ei ascensiunea politică a început, de fapt, căderea lui. Este un lucru bine ştiut: ea ajunsese în ultimul timp să conducă de facto. Avea propriile servicii de informare, propriile servicii de securitate. De altfel, de la ea la el, nu mai ajungea nici un fel de informaţie, nici măcar de la Vlad, şeful departamentului Securităţii, sau de la Postelnicu. Nu mai ajungea nici o informaţie la Ceauşescu, fără să fie în prealabil avizată de ea şi modificată pe ici, pe colo, în funcţie de interesele ei, care deja nu mai erau interesele lui. Era lucru ştiut, lucru cunoscut: era aproape imposibil să ajungi la Cabinetul 1 fără ca ea să ştie şi fără ca ea să îşi ia măsurile necesare, pentru a fi acolo (în cazul în care credea că ai de gînd să spui ceva ce nu trebuie spus)”.

În aceste condiţii, rolul Securităţii a ajuns unul aproape decorativ. Iulian Vlad recunoştea şi el  ”influenţa negativă a consoartei sale”. Vlad susţinea că-i trimitea lui Ceauşescu ”buletine de informare, scrise de mînă”, susţinînd că ”l-am informat despre tot ce se întîmplă în jur! Vedeam că România nu poate ocoli soarta celorlalte ţări socialiste”. Dar ce nu ştia şeful Securităţii, care nici el nu mai intra la Ceauşescu atunci cînd şi-ar fi dorit, ci numai cînd era chemat, a fost ce a relatat după 1989 Constantin Manea, secretarul personal al lui Ceauşescu: ”Elena Ceauşescu se amesteca în treburile cancelariei lui Ceauşescu. Pentru noi, devenise ceva normal: cînd el se odihnea, ea venea şi cotrobăia pe masa lui de lucru. Veneau plicuri sigilate de la Securitate, Ministerul de Externe şi Ministerul de Interne. Toate aceste plicuri le desfăcea”. Şi nici Ceauşescu nu mai era acelaşi, povestea Manea: ”în ultimii 2-3 ani, a devenit foarte nervos şi irascibil, probabil şi datorită bolilor, diabet, suferea cu inima, îl durea capul, măselele (nu se trata), avea hemoragii nazale. Apoi, incomparabil mai mult se întîlnea cu ea. Uneori mergea şi el la ea. I-a scăzut capacitatea de muncă. Anterior făcea 10-15 şedinţe zilnic, pe diverse probleme şi-şi lua notiţe. În ultimii ani, nu prea mai scria. Cuvîntările le dicta”. Ceauşescu marca el însuşi sfîrşitul regimului. Declinul ”epocii Ceauşescu” începuse deja, din punct de vedere fiziologic. Izolat în propria-i paranoia, într-un regim care se baza pe control absolut de sus în jos, Ceauşescu a lăsat sistemul fără cap.

”Cum vrei să lucrezi cu fostul şef al Securităţii, nu-ţi dai seama că e o idee monstruoasă?”

Cum se ştie, lucrurile s-au precipitat rapid. Ilie Verdeţ se afla deja în Comitetului Central în momentul intrării revoluţionarilor în sediu. Fusese chemat dimineaţa de veterani ai partidului, inclusiv de fratele lui Ceauşescu, generalul Ilie Ceauşescu, să încerce să-l convingă pe acesta să cedeze puterea de bunăvoie, cînd coloanele de manifestanţi plecaseră deja din marile uzine, spre centru. Fără să reuşească. ”Am auzit apoi elicopterul aterizînd pe clădire şi plecarea lui. După puţin timp, a venit la mine în birou generalul Vlad, însoţit tot de unul de la securitate şi apoi a venit şi  Dăscălescu. Au intrat, s-a auzit un foc de armă în clădire şi pe scări veneau 10-15 oameni cu pistoale, înarmaţi, unii purtau uniforme de gărzi. M-au recunoscut, m-au rugat să-i ajut să-l prindă pe Ceauşescu. Le-am spus că Ceauşescu a plecat cu elicopterul. Vlad a venit la mine şi mi-a spus că trebuie să dau un telefon să nu se întîmple nenorociri. I-am spus că n-am cuplaj, atunci a sunat la centrală şi imediat mi-au deblocat telefoanele. A sunat pe telefonul guvernamental, a spus că Ceauşescu a fugit şi vorbea de demobilizarea tuturor efectivelor şi să nu se tragă, dădea ordine. Apoi, la sugestia mea, a dat ordin pentru eliberarea tuturor deţinuţilor politici. Dăscălescu începuse să plîngă, ca un om deprimat, că trebuie să facem ceva că ţara se duce de rîpă”.

Şi ce s-a întîmplat ulterior, ştim – am descris deja, în articole anterioare. Deşi luată pe nepregătite de explozia populară, ”echipa reformistă” condusă de Ion Iliescu era deja formată, chiar şi în condiţiile grele ale supravegherii Securităţii. Securitate care, ca şi armata, forţate de fapt de coloanele de manifestanţi, care nu mai puteau fi oprite de nimic, au cedat sub presiunea străzii şi au trecut ”de partea revoluţiei”. Armata şi Securitatea nu au determinat schimbarea de regim. Determinantă a fost ieşirea oamenilor în stradă. Singurul fapt care putea fi altfel ar fi fost preţul de sînge al schimbării. 

A fost curînd evident că în puterea nou instalată existau mai multe fracturi. Mai întîi, a existat o dublă comandă a Armatei, împărţită între generalul Ştefan Guşă la Guvern şi Victor Stănculescu la MApN, apoi exista Securitatea, formal ”trecută de partea Revoluţiei”, prin ordinele de retragere, date de Iulian Vlad şi ”corpul politic”, grupat în jurul lui Ion Iliescu. În paralel, prin Comitetul Central se făceau alte 14 guverne, iar peste toate se suprapunea presiunea manifestanţilor din stradă, care cereau ”jos comunismul”. Ceva greu de acceptat, pentru toate aceste falii, dar un fapt de care nu puteau să nu ţină cont. 

Despre toate aceste fracturi de la ”comandă”, care au mărit numărul de victime de după 22 decembrie 1989, cît mai ales despre neîncrederea sa în Securitate, Silviu Brucan declara în faţa comisiei senatoriale condusă de Valentin Gabrielescu: ”Am considerat că e o idee monstruoasă aceea de a-i numi pe generalul Guşă la comanda forţelor armate şi pe generalul Vlad, şef al Securităţii. În acel moment, soarta revoluţiei depindea şi de numirile respective. Cei doi erau membri ai Comitetului Central, se înţelegeau şi colaborau foarte bine şi, din acest motiv, a doua zi dimineaţă, cînd am ajuns la Ministerul Apărării Naţionale, am avut un şoc la aflarea veştii că aceşti doi generali sînt numiţi în fruntea armatei. Prima mea mişcare a fost de a-i cere generalului Vlad să facă o declaraţie pe postul de televiziune. Am scris chiar eu un text, prin care să li se ceară tuturor celor aflaţi în subordine să predea armele. Generalul Vlad scrisese şi el un text (făcuse o declaraţie la radio), însă nu precizase şi acest lucru. Am cerut atunci să aibă loc o confruntare cu generalul Vlad, în faţa consiliului din care făceam parte eu Iliescu, Roman şi alţii. Iliescu nu s-a arătat deloc entuziasmat de ideea mea, ceea ce m-a înfuriat, aşa că am repetat: Cum vrei să lucrezi cu fostul şef al Securităţii, nu-ţi dai seama că e o idee monstruoasă?”

Brucan şi-a impus în cele din urmă punctul de vedere: ”i-am convins pe Iliescu şi pe Militaru să accepte acea confruntare. La ora 7, era într-o duminică (24 decembrie – n.n.) şi-a prezentat raportul generalul Guşă. Prezentarea făcută de el cu privire la situaţia militară era foarte slabă. Vorbea doar despre ofensiva teroriştilor, despre atacurile de la Radio, Televiziune, Ministerul apărării şi alte cîteva puncte strategice. Atunci l-am întrebat pe generalul Vlad de ce nu a vrut să citească fraza aceea. Cred că el era cel mai inteligent general din încăpere. Mi-a spus că el a considerat mult mai importantă o declaraţie de natură politică, prin care să îşi afirme dorinţa de a se alătura revoluţiei. I-am spus apoi generalului Vlad că e cît se poate de clar faptul că teroriştii studiaseră dinainte clădirile pe care le-au încercuit, că aveau un plan, că se întîlniseră şi înainte, că aveau un loc de unde se aprovizionau cu muniţie, că a existat cineva la comanda lor, că aveau mijloace de comunicare şi de transport, că erau în contact cu serviciile secrete... E cît se poate de limpede că o reţea atît de complexă trebuie să se fi bazat pe un plan. L-am întrebat pe generalul Vlad de ce nu dăduse în vileag acest plan, în aşa fel încît grupurile teroriste să poată fi combătute cu eficienţă. Generalul s-a înroşit, s-a enervat, a cerut nişte apă şi o pastilă şi, în cele din urmă, mi-a spus că nu a existat un asemenea plan, că el nu are ştiinţă de aşa ceva. I-am privit atunci pe cei opt generali prezenţi la discuţie şi i-am întrebat dacă este posibil ca şeful Securităţii să nu aibă cunoştinţă de planurile în conformitatea cărora acţionează subordonaţii săi. Toată lumea a răspuns nu, nu e cu putinţă! Asta îmi şi propusesem: să arăt că nu putem avea încredere în generalul Vlad. Şi ceilalţi opt generali au fost convinşi de asta. Vlad ne-a cerut atunci 24 de ore ca să ne demonstreze că este fidel revoluţiei şi că va lua măsuri pentru oprirea teroriştilor. Cum, după 24 de ore nu făcuse nimic, a fost arestat”.

Silviu Brucan poate fi socotit partizanul arestării lui Iulian Vlad. Nu întîmplător, unele din capetele de acuzare aduse acestuia şi celorlalţi comandanţi ai Securităţii au vizat lipsirea de libertate ilegală, cît şi urmărirea dizidenţilor - semnatarii ”Scrisorii celor şase”. De fapt, Brucan nu-i putea ierta lui Iulian Vlad că a fost pus să-şi scrie o lungă pocăinţă, alături de ceilalţi, pentru ”fapta” sa, care i-a fost prezentată lui Ceauşescu, ca preţ al libertăţii supravegheate în care au fost puşi contestatarii lui. Brucan spune, argumentîndu-şi poziţia ostilă faţă de Iulian Vlad: ”ştiam că Guşă vine de la Timişoara şi ştiam cine e Vlad Iulian. M-am îngrozit, cînd am văzut pe mîna cui a ajuns revoluţia. I-am spus lui Iliescu că eu cu Iulian Vlad nu cooperez. Eu avusem de-a face cu Securitatea, îi cunoşteam ce sînt în stare. Cînd s-a înserat, a început să se tragă. S-a pus întrebarea de ce nu s-a tras în clădirea CC. Păi nu s-a tras, pentru că toţi conducătorii Securităţii erau acolo”.

Ultimul episod al Revoluţiei: arestarea lui Iulian Vlad şi a capilor Securităţii.

Despre şeful său, Iulian Vlad, colonelul Dumitru Tatu, şeful serviciului de Dezinformare din Securitate spunea că ”generalul Vlad n-a folosit niciodată numele de Nicolae Ceauşescu”, îl numea doar cu funcţiile. Vlad însuşi afirma: ”Am fost fidel lui Ceauşescu, i-am pregătit nenumărate vizite în străinătate. Dar văzînd că rămîne în urma istoriei (era o perioadă cînd era în faţa istoriei), m-am rupt de el. Nu accepta să se sfătuiască cu cineva şi, mai ales, nu accepta nici o critică”. Astfel încît, sub presiunea oamenilor din stradă, gestul de a preda armele a fost pentru Iulian Vlad unul mai uşor de făcut. Dar nu i-a asigurat impunitatea personală, ci doar pe aceea a aparatului pe care l-a condus.

Vlad şi-a arătat toate frustrările la audierea lui, în faţa Comisiei Gabrielescu: ”De ce am fost împiedicaţi să ne facem datoria ? De ce am fost arestat, cînd aveam un plan elaborat, contra teroriştilor? Doar în 28 decembrie seara, mi s-a permis să revin la sediu, de unde puteam să lucrez, aveam mijloacele, am elaborat planul, iar a doua zi, cînd trebuia să-l prezint, am fost arestat, împreună cu toată conducerea instituţiei. De ce? De ce s-a folosit radioul, televiziunea împotriva unei instituţii, s-a canalizat mînia poporului pe anumită direcţie?” Aici, în mod cert Iulian Vlad nu are dreptate: Securitatea era urîtă de toată lumea nu din cauza radioului şi  televiziunii,  ci pentru că băgase frica în toată lumea, cu mult înainte, începînd cu instalarea comunismului şi a sutelor de mii de victime arestate. Ceea ce se auzea la radio şi se vedea la televizor exprima de fapt această teamă, transformată în ură. 

Iulian Vlad prevăzuse instalarea noii echipe la putere, dar nu şi mai departe. În faţa Comisiei, afirma că totul ”era în plan, probabil s-a anticipat, dar scenariul era pregătit. Accidentală a fost ieşirea în masă a populaţiei în stradă!” Ceea ce n-a putut ”prevedea” a fost propria-i soartă. ”Am fost arestat în 31 ianuarie, cu locţiitorii şi cu şeful Direcţiei de contrainformaţii militare, chemîndu-ne la ora 14 la cabinetul ministrului, care era în audienţă la ambasadorul sovietic. Peste 15 minute, am fost invitaţi în cabinet. Erau doar Gelu Voican Voiculescu şi Vasile Ionel. A fost poftit să raporteze generalul Vasile Gheorghe, apoi Gianu Bucurescu, apoi Aristotel Stamatoiu  şi pe rînd, au fost puşi să plece. Am rămas eu, mi s-a urat an nou fericit, în hol nu era nimeni. l-am întîlnit pe generalul Hortopan, un maior de-al lui şi o grupă de soldaţi şi m-a invitat să predau arma. Nu am purtat niciodată armă asupra mea. Atunci, Hortopan a început să mă percheziţioneze, am fost luat între baionete, introdus în TAB şi am fost toţi transportaţi la locul de detenţie. Nimeni nu a spus nici o învinuire, doar pe 19 martie am primit mandatul de arestare. Pe ministru, generalul Militaru, nu l-am văzut atunci, dar am văzut maşina cu steag a ambasadorului URSS în faţa ministerului şi, cînd am ieşit, maşina era tot acolo. Ulterior am aflat că se anunţase la radio că am fost reţinuţi deja, cînd noi mergeam spre minister (să ne prezentăm raportul)”.

Iulian Vlad a fost închis exact patru ani, pînă în 31 decembrie 1993. Fusese condamnat la pedepse cumulate de 24 de ani, dar a fost eliberat după efectuarea unei treimi din pedeapsa cea mai mare, de 12 ani. Cel care l-a condamnat a fost generalul magistrat Adrian Niţoiu. Preşedintele completului de judecată i-a mărturisit generalul Vlad, după eliberarea lui, că l-a condamnat fără motiv, la comandă politică şi din ordin militar. Prima i-a fost transmisă de Silviu Brucan şi cea de-a doua, prin generalul Vasile Ionel. Ambii i-au spus că e dispoziţia lui Ion Iliescu. Iliescu devenise şi el brusc inamic al lui Iulian Vlad, ca şi Brucan, după vizita ambasadorului sovietic la generalul Militaru, care a avut loc chiar în timpul arestării capilor Securităţii.

În momentul confesiunii făcute, judecătorul Niţoiu se pregătea să plece spre Hamburg, să-şi trateze o boală, care s-a dovedit incurabilă. Acolo a şi murit, iar spovedania sa nu are de ce să nu fie crezută. Oricum, reţeta lui Siviu Brucan a funcţionat: fără Iulian Vlad, şi Securitatea a rămas fără cap, nu numai partidul, care fusese lipsit de Ceauşescu, cu mai multă vreme în urmă. Teroriştii au dispărut şi ei curînd, iar în ţară s-a instalat ”liniştea”. După cîteva luni, această linişte a avut un nume şi un preşedinte ales, cu o largă majoritate.  

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici