ISTORIA FĂRĂ PERDEA – Naşterea Securităţii: la conducerea ei au fost puşi trei foşti spioni sovietici. Niciunul român.

30 ale lunii august din anul 1948 a arătat o faţă mohorîtă Bucureştiului. “Plouă a toamnă. E linişte şi e trist...”, scria în jurnalul ei intim la acea dată Alice Voinescu, o mare doamnă din elita intelectuală a “foştilor exploatatori burghezi” din perioada interbelică. Acest fundal sumbru este al tabloului zilei în care istoria noastră postbelică a consemnat naşterea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, principala instituţie cu atribuţii represive a regimului comunist din România. Pînă atunci, românii văzuseră şi trăiseră deja multe...

7545 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA – Naşterea Securităţii: la conducerea ei au fost puşi trei foşti spioni sovietici. Niciunul român.

ISTORIA FĂRĂ PERDEA – Naşterea Securităţii: la conducerea ei au fost puşi trei foşti spioni sovietici. Niciunul român.

Soarta vechilor poliţişti: epuraţi, arestaţi, sau în cel mai norocos caz rămaşi fără pensie
 
În lupta pentru putere a comuniştilor era esenţial să pună stăpînire pe pîrghiile instituţiilor de siguranţă şi ordine publică, pe care să le transforme în instrumente funcţionale ale statului totalitar. Mai mult decît oricare acţiune a comuniştilor, infiltrarea corpului poliţienesc a fost direct coordonată de sovietici. Imediat după 23 august 1944, Comisia Aliată de Control (sovietică) a dispus ca efectivele poliţieneşti (şi nu vorbim aici de Poliţia de Siguranţă, ci de Poliţia de ordine publică!) să fie drastic reduse (de la 18.330, la 5.000), dar situaţia s-a schimbat radical după 6 martie 1945: “datorită încrederii de care guvernul prezidat de dl. dr. Petru Groza s-a bucurat în faţa Comisiei Aliate de control, aceasta a admis treptat mărirea efectivelor poliţieneşti pînă la un total de 10.000”, se arăta în februarie 1947 într-o “Dare de seamă asupra activităţii Direcţiei Generale a Poliţiei de la 6 martie 1945 la 31 ianuarie 1947”.

Cei recrutaţi pentru completarea posturilor vacante erau “dintre elemente verificat democrate şi de bună credinţă”. Între timp, ”vechile cadre” preluate la 6 martie 1945 “au fost purificate prin epurarea a 155, îndepărtarea disciplinară a 1.284 funcţionari, precum şi trecerea în cadru disponibil a altor funcţionari”, trecîndu-se la reangajarea în locul lor a 2.347 poliţişti, disponibilizaţi în timpul guvernării Rădescu, datorită atitudinii lor pro-comuniste. Astfel, în februarie 1947 “din efectivul total de 9.339 funcţionari poliţieneşti de toate categoriile, 5.615 sunt din vechile cadre poliţieneşti şi 3.724 noi numiţi”. Dar soarta ”vechilor cadre” era pecetluită, fără ca ei să bănuiască.

Repartizarea efectivului pe funcţiuni în cadrul Poliţiei arăta că epurarea a operat mai ales la nivelele superioare: din 1.584 ofiţeri de comandă, 913 au fost numiţi după 6 martie ‘45. ”Vechile cadre” mai aveau o pondere numai în rîndurile personalului administrativ şi printre gardienii publici. De asemenea, ”noi cadre de comandă” s-au selectat dintre cei 135 de absolvenţi ai unei şcoli de ”pregătire profesională”, care a funcţionat la centrala Poliţiei, între 1 iulie-10 decembrie 1945, un stagiu similar fiind consacrat pregătiri a 39 de ofiteri de poliţie, toţi noi şefi de serviciu şi birouri în Poliţia de Siguranţă, ”educaţi” cu ajutorul consilierilor sovietici, care-şi făcuseră apariţia pe lîngă cabinetul ministrului.

Fireşte, au existat şi cîţiva curajoşi care s-au împotrivit curentului general, dar acţiunile lor au fost depistate şi nu au putut influenţa subordonarea întregului aparat poliţienesc de către comunişti. Astfel, informatorul “Bucur 4”, strecurat printre vechii poliţişti (fiind unul din ei) înainta la Direcţia Generală a Poliţiei în 24 aprilie 1946 următoarea notă: “În rîndurile unor poliţişti reintegraţi din vechea gardă a poliţiei există o tendinţă de unire, spre a se determina compromiterea cadrelor noi, democratice. Astfel, s-a decis, între altele, ca ori de cîte ori la vreo circă vreun individ ar fi acuzat de vreo infracţiune, fie ea reală sau nu, să se încheie imediat acte de înaintare în justiţie şi a se deschide acte de dare în judecată, asta, desigur, dacă persoana face parte din cadrele partidelor democratice şi mai ales ultra-democratice. La Inspectoratul Gardienilor Publici ar trebui mai multă vigilenţă, deoarece s-au introdus numeroase elemente reacţionare. De asemenea, Corpul Gardienilor Publici din Capitală nu este selecţionat şi epurat de anumite elemente vechi, care continuă a raporta anumitor factori publici toate evenimentele zilnice din Prefectură”. Dar pentru toţi aceştia sunase ceasul din urmă: au fost, rind pe rind, scoşi din aparatul Poliţiei, pierzîndu-şi dreptul la pensie. Pasul următor s-a făcut cîţiva ani mai tîrziu, în 1950, cînd tuturor foştilor angajaţi ai Internelor din timpurile ”burgheziei” li s-a suspendat dreptul la pensie.

“De la bun început, am dat atenţie organizării unei Securităţi alcătuită din elemente devotate”

Segmentul poliţienesc care a cunoscut cea mai serioasă epurare şi infiltrare a fost Poliţia de Siguranţă. Alături de Corpul Detectivilor, rolul ei a crescut din 1946, cînd în cadrul Siguranţei s-a înfiinţat Serviciul II Informaţii, organizat în 7 birouri şi o Brigadă Specială, care opera arestările. Într-un program de măsuri de la finele acelui an, se prevedea îmbunătăţirea randamentului compartimentului (“reorganizarea şi revizuirea Brigăzii Speciale, precum şi instruirea personalului, pentru a corespunde sarcinilor”), în contextul în care valurile de arestări în rîndurile opozanţilor politici se succedau cu repeziciune. În tot acest timp, a continuat activitatea de epurare a Siguranţei, astfel că în 1947 ea era total subordonată comuniştilor. După cum menţiona ulterior Teohari Georgescu, “de la bun început atenţie deosebită am dat organizării unei Securităţi alcătuită din elemente devotate. Astfel, din 1947 întregul efectiv al Securităţii a fost alcătuit numai din elemente noi”. “Securitatea” la care se referea Teohari Georgescu era de fapt Direcţia Generală a Siguranţei Statului, desprinsă la 10 iunie 1947 din Direcţia Generală a Poliţiei.

Semnificaţia aceastei reorganizări a poliţiei de siguranţă ca entitate autonomă în cadrul Ministerului de Interne, sub conducerea colonelului N.I. Popescu nu a scăpat opiniei publice. Astfel, în raportul 8133/S din 16 iulie 1947 înaintat de Inspectoratul de Siguranţă Cluj la Direcţia Generală se arăta că “despărţirea Siguranţei de restul poliţiei a prilejuit lansarea de zvonuri şi diverse comentarii. Astfel, se zvoneşte că prin această despărţire se urmăreşte a se da puteri discreţionare Siguranţei şi a o transforma într-un NKVD, după sistemul rusesc. Această măsură administrativă a produs o oarecare panică în rîndurile opoziţioniste şi reacţionare, aşteptîndu-se la operaţiuni de ridicare şi internare din rîndurile lor. S-au luat măsuri pentru identificarea autorilor şi colportorilor”. Cei ce manifestau aceste temeri aveau perfectă dreptate.

Că anonimii autori ai zvonurilor au intuit corect s-a văzut începînd din vara anului 1947,  cîmd s-a trecut la o febrilă activitate de reorganizare a structurilor poliţieneşti care aveau ca scop menţinerea siguranţei regimului. Alături de Corpul Detectivilor, Direcţia Generală a Siguranţei a constituit nucleul viitoarei Securităţi. Încă din primele luni de activitate, noua instituţie şi-a fixat ca obiective operative urmărirea opozanţilor politici ai comuniştilor. Într-un prim bilanţ al Siguranţei, încheiat la 23 august 1947 şi înaintat ministrului Teohari Georgescu, se arăta: “am urmărit acţiunea politică sub toate aspectele, concentrîndu-se vigilenţa asupra PNŢ, în jurul căruia am apreciat că s-a polarizat acţiunea subversivă, acţiunea de spionaj şi de imixtiune a reacţiunei internaţionale, care a constituit o sarcină nouă, pe care şi-a luat-o pentru prima oară Siguranţa Statului, acţiunea de combatere a sabotajului şi actelor de diversiune, care de asemenea constituie sarcină nouă pentru Siguranţa Statului. În ceea ce priveşte prima sarcină, munca noastră a fost încununată de succes, prin descoperirea unor serii de organizaţii subversive, în diferite puncte ale ţării, culminînd cu Tămădăul, care a dat posibilitate dizolvării Partidului Naţional Ţărănesc”.

Între sarcinile pe care Direcţia Generală a Siguranţei Statului şi le fixase spre îndeplinire “pînă la 7 noiembrie 1947”, la loc de frunte era sporirea numărului informatorilor strecuraţi printre ţărănişti, liberali şi social-democraţii lui Titel Petrescu, “identificarea organizării apărării în procesul grupului Maniu-Mihalache”, dar şi “urmărirea cu atenţie a activităţii partidelor liberal (Gh. Tătărăscu) şi social-democrat (Rădăceanu), precum şi strîngerea de documente acolo unde sînt sesizate acţiuni anti-democrate. Atenţiune deosebită în ceea ce priveşte pregătirea congresului de la 4 octombrie a.c. şi pregătirea lui”.

Acţiunile de poliţie politică au fost preponderente în cadrul activităţii Siguranţei, al cărei personal era în întregime controlat de PCR. Astfel, în raportul citat se arată că din efectivul propus, de 4000 de oameni, fuseseră încadraţi pînă la 23 august 1947 doar 1541, dintre care 1448 au fost transferaţi din Direcţia Generală a Poliţiei, iar 93 au fost nou numiţi. Se prevedea ca “pînă la 7 noiembrie să realizăm 50% din necesar. În acest scop, am hotărît: principial, încadrarea personalului cu membri de partid şi nemembri, simpatizanţi apropiat politic, cu perspective de a deveni membri de partid, cu verificarea şi avizul prealabil al partidului; civili primim numai de la partid sau propuşi de noi şi verificaţi de partid; militarii daţi numai de partid, fără a face noi propuneri nominale; pentru complectarea cu personal necesar şi verificarea celui existent din posturile de conducere, s-a format o comisiune care va hotărî pe teren şi se va compune din col. N. Popescu, inspector general Jianu Marin, inspector general Mazuru Vladimir, chestor Jurim Alexadru, chestor Voiculescu Ervin şi doi tovi de la CC”.

În acest context, înfiinţarea Securităţii a devenit doar o problemă de timp, în urma reorganizării Direcţiei Generale a Siguranţei, ca aparat subordonat în întregime autorităţilor comuniste şi a preluării în cadrul Securităţii Poporului, poliţia politică comunistă înfiinţată la 30 august 1948, a personalului şi atribuţiilor Corpului Detectivilor, cea de-a doua componentă a structurilor Ministerului de Interne infiltrată şi riguros controlată de PCR în aparatul Ministerului de Interne.

Corpul Detectivilor - prima structură a NKVD-ului din România şi nucleul Securităţii

Corpul Detectivilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a fost de la bun început încadrat în mare majoritate cu comunişti sau vechi poliţişti care au consimţit să se pună în slujba partidului, întorcînd armele împotriva valorilor apărate de-a lungul carierei lor, după organizarea sa la 14 martie 1945. Şef al acestui compartiment poliţienesc a fost numit Alexandru Nicolschi (fost Boris Grunberg). Născut la 2 iunie 1915 la Chişinău, într-o modestă familie evreiască, a intrat în 1932 în mişcarea comunistă de tineret, ceea ce avea să-i atragă peste un an şi o arestare pe două săptămîni de către Siguranţă. În momentul în care sovieticii au intrat în Basarabia, lucra la centrala telefonică din Chişinău. De aici, la recomandarea lui Vasile Luca (pe atunci deputat de Cernăuţi în Sovietul Suprem), a fost recrutat de NKVD. Instruit de centrala de spionaj sovietică şi trimis cu misiune în România în noaptea de 26 mai 1941, a fost prins după numai două ore de la trecerea frontierei, dormind beat într-o căpiţă de fîn. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru spionaj de un tribunal militar, dar a fost eliberat după 23 august, fiind încadrat din octombrie 1944 în Direcţia Generală a Poliţiei. Considerat de mare încredere atît de sovietici, cît şi de aparatul comunist, i s-a încredinţat coordonarea primelor măsuri represive în fruntea Corpului Detectivilor.

Organizarea acestei unităţi poliţieneşti comuniste nu a fost uşoară. Nicolschi a preluat un efectiv de 221 cadre, împărţiţi pe patru grupe, care îşi compartimentau activitatea pe probleme: ”problema legionară”, ”probleme de politică internă”, ”informaţii despre activitatea oficiilor diplomatice” şi ”diverse”. Corpul Detectivilor funcţioanse şi înainte de preluarea sa de către comunişti, ca o structură poliţienească birocratică şi ineficientă, derutată în contextul politic confuz. Iată cum era descrisă ulterior această situaţie, într-un raport de la începutul anului 1947: “aportul muncii informative era slab şi nu existau perspective în vederea măririi randamentului, din cauza haosului politic şi a stării de confuziune care exista la Ministerul de Interne şi, în special, la Direcţia Generală a Poliţiei, înainte de 6 martie 1945”. Profitînd de acest haos, PCR a putut opera nestingherit infiltrarea şi epurarea aparatului, urmată de impunerea unei noi ordini, prin fixarea obiectivelor unui segment important al activităţilor poliţieneşti - reprimarea opozanţilor “regimului democrat-popular”, impusă de ocupaţia sovieto-comunistă. În aceste acţiuni, Corpul Detectivilor, comandat de agentul sovietic Alexandru Nicolschi a avut rolul unui vîrf de lance.
 
La începutul activităţii, în cursul reorganizării sale, aşa cum reiese dintr-o adresă remisă în 5 aprilie 1945 către Direcţia a III-a a Poliţiei de Siguranţă, acesta coordona infiltrarea în cadrul “organizaţiilor subversive identificate şi aflate în lucru”, avînd “numai caracter special informativ”. În aprilie 1945, Corpul Detectivilor nu dispunea încă de “elemente operative”, astfel că “urmăririle, verificările, arestările şi orice alte cercetări se vor face în viitor de Prefectura Poliţiei Capitalei”. Ambiţios, Nicolschi a remediat foarte repede acest neajuns, înfiinţînd în cadrul Corpului Detectivilor ”Brigada Specială” care operara arestările, notorie sub numele de ”Brigada Mobilă”.

Încadrată iniţial cu 32 de agenţi, avea să devină atît de temută în scurt timp, datorită arestărilor operate în toiul nopţii, încît aceasta va fi confundată cu ansamblul structurii poliţieneşti din care făcea parte. Pe 14 aprilie 1945, în prima “Dare de seamă”, după numai o lună de la înfiinţare, Corpul Detectivilor înregistra un bilanţ prea puţin notabil, în comparaţie cu ceea ce avea să urmeze: Brigada Mobilă arestase 31 de “criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, 203 “deţinuţi politici”, efectuase 22 “arestări speciale” (agenţi provocatori din mişcarea comunistă şi foşti poliţişti care urmăriseră activitatea ilegală a PCR - n.n.), la care se adăugau alţi 262 de arestaţi în curs de cercetare, deferiţi justiţiei sau trimişi în lagăre. Se depistaseră două organizaţii “pentru susţinerea militarilor germani ascunşi” şi două centre de rezistenţă ale acestora, se descoperiseră mici depozite de armament, conţinînd două puşti mitralieră, două arme automate, 23 pistoale, cîteva sute de cartuşe, şase grenade şi un pachet de trotil. La confiscări sînt enumerate mici sume în valută (21055 franci elveţieni, 132 dolari, o liră sterlină ş.a.), trei ceasuri de aur, un port-ţigaret de argint, două aparate de filmat, patru de fotografiat şi un stilet.

Nicolschi era îndreptăţit să raporteze: “Privind în ansamblu, situaţia ar părea destul de mulţumitoare, cu atît mai mult cu cît avem aproape gata cîteva organizaţii care trebuiesc operate. Totuşi, ca şef al acestui oficiu, ţin să declar: Corpul Detectivilor este departe de a acoperi problemele de siguranţă în actualele împrejurări”. Nicolschi acuza educaţia profesională “incompletă şi învechită” a personalului, ”salariile mici”. Prefigurînd înfiinţarea Securităţii, el solicita în acest sens ca pe viitor să funcţioneze “un singur organ  care adună materialul, îl verifică, îl coordonează, îl exploatează şi dă printr-o unică conducere directivele impuse de problemele zilei”. Deocamdată, acest nucleu din care avea să se dezvolte ulterior Securitatea, avea rezultate pe măsura dimensiunilor sale mici. În 14 aprilie 1945, Corpul Detectivilor avea numai 10 informatori, alţi 20 fiind în verificare sau în curs de recrutare, ceea ce l-a determinat pe Nicolschi să acuze pe bună dreptate “lipsa de efectiv real pe teren”. Dar situaţia s-a schimbat în contextul alegerilor din noimebrie 1946, cînd se stabilea alocarea de fonduri pentru “dotarea personalului Corpului Detectivilor cu materialul necesar de deghizare (uniforme şi costume diferite), spre a se înlesni astfel acestui personal în diferite medii sociale, de unde trebuie să culeagă informaţii, precum şi, în special, operaţiunile de filaj”.

Rezultatele obţinute de Corpul Detectivilor au devenit, în urma unor astfel de măsuri, din ce în ce mai spectaculoase. Practic, beneficiind de serviciile acestui departament, ca şi de cele ale SSI-ului, ale personalului din Poliţia de Siguranţă pe care îl aveau sub control, cît şi de cele ale propriului serviciu de informaţii, activiştii PCR cunoşteau fiece mişcare a inamicilor politici şi au putut dejuca închegarea unei rezistenţe puternice faţă de regimul de ocupaţie sovieto-comunist. Într-o “Dare de seamă asupra activităţii desfăşurate de la data de 6 martie şi pînă în prezent” (9 februarie 1947), Corpul Detectivilor sintetiza rezultatele obţinute în activitatea sa de anihilare a opozanţilor şi controlare a mediilor ostile comunismului, cu totul notabile: în decurs de mai puţin de doi ani se redactaseră 408 buletine, valorificînd aproape 8000 note informative; săptămînal s-a alcătuit un buletin privind starea de spirit în Capitală şi în ţară şi s-au alcătuit un număr de 668 de dosare pe probleme, 20.000 de ”fişe individuale” şi 1418 ”fişe personale complete”, cuprinzînd date despre opozanţii regimului. “Echipele de filaj au supravegheat un număr de 490 persoane şi au filat alte 1.600. Munca aceasta a fost efectuată cu un număr de 24 agenţi de poliţie, totalizîndu-se 12.600 ore de muncă, fiecare fiind ocupat între 8 şi 14 ore pe zi”. Acest efort a fost posibil în condiţiile în care situaţia creată după 6 martie a dus la “epurarea produsă în Corpul Detectivilor, ”procedîndu-se la o curăţire sistematică a elementelor periculoase, a căror existenţă fusese ignorată şi tolerată”.

Practic, mai ales datorită Corpului Detectivilor, PCR a cunoscut fiecare pas al fruntaşilor politici ai opoziţiei. Odată cu înfiinţarea Securităţii, cadrele din acest serviciu de informaţii au primit funcţii importante în noua structură, în frunte cu Alexadru Nicolschi, care, înaintat la gradul de general, a devenit unul dintre cei doi adjuncţi ai directorului Securităţii Poporului.

”Lupta de clasă” – o luptă pentru supravieţuire

La începutul anului 1948 s-au derulat ultimele acţiuni premergătoare înfiinţării Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Generalul Vladimir Mazuru, şeful Direcţiei Cadrelor din Direcţia Generală a Siguranţei Statului a început selectarea viitoarelor cadre de conducere din Securitate, cărora le-a adăugat cîte o caracterizare la dosarul de cadre, ce urma să fie înaintat Comitetului Central al PCR spre avizare. Au fost propuşi spre a ocupa funcţii de decizie în aparatul poliţiei politice comuniste în special oameni care aveau deja stagii în cadrul Serviciului de Informaţii al PCR, în aparatul Siguranţei sau în Corpul Detectivilor. Selecţia a fost făcută exclusiv în baza ataşamentului dovedit faţă de comunişti, iar la comanda instituţiei şi a Direcţiilor teritoriale au fost numiţi ofiţeri cu stagii de agenţi în slujba NKVD-ului sau cu legături strînse în serviciile secrete sovietice. Pentru funcţia de director a fost ales Pintilie Gheorghe, un ucrainean pe numele său real Pantelei Bodanrenko, iar ca subdirectori au fost selectaţi de către CC Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, de naţionalitate evreu (cei doi fiind foşti condamnaţi pentru spionaj în favoarea URSS) şi ruteanul Vladimir Mazuru (fost Mazurov), de asemenea agent sovietic. Biografiile ”ne-romanţate” ale celor trei le voi prezenta cu altă ocazie.

Procesul de reorganizare a ”Direcţiei Generale a Siguranţei” şi schimbarea titulaturii în “Securitatea Poporului” era deja încheiat la 10 iulie 1948, cînd în Biroul Politic s-a luat în discuţie şi s-a decis înfiinţarea temutei poliţii politice comuniste. De aici şi pînă la Decretul 221 din 30 august 1948 nu a mai fost decît un pas, o simplă formalitate. Cînd s-a înfiinţat Securitatea, comuniştii din România învăţaseră deja să-şi facă singuri treaba, de multe ori uimindu-i chiar pe ”tovarăşii sovietici” prin inventivitatea şi rezultatele lor în ”lupta de clasă”.

În violenţa şi determinarea comuniştilor de a-şi elimina duşmanii politici, socotiţi în bloc ”trădători”, ”spioni” şi ”bandiţi”, fie că erau ţărănişti, legionari, social-democraţi, liberali, muncitori, ţărani sau meseriaşi, bancheri sau industriaşi, se ascundea şi teama că nu vor reuşi să supună poporul, care se putea revolta în masă împotriva ocupaţiei sovieto-comuniste. Ceea ce le asigura o oarecare linişte era prezenţa masivă în ţară a unităţilor Armatei Roşii de ocupaţie. Dar ”lupta de clasă” despre care vorbeau era de fapt lupta pentru propria lor supravieţuire. Iar ”Securitatea Poporului”, care a fost înfiinţată în 30 august 1948, în acea zi mohorîtă de care vorbea Alice Voinescu în jurnalul său, s-a autodefinit ca ”tăiş al sabiei” în această luptă, care a însîngerat peste patru decenii România. 
 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici