ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Statul captiv. Securitatea – a cincea putere în România

10034 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Statul captiv. Securitatea – a cincea putere în România

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Statul captiv

Ieri, Dacian Cioloş a ajuns copreşedinte al Partidului USR PLUS. Prilej de reflecţie, pentru o analiză asupra rolului pe care Securitatea şi moştenitorii ei l-au jucat şi îl joacă în viaţa noastră.
 
“Cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste este organizată în aşa fel încît, chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei. Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Cînd unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sînt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează”. Astfel definea un om al aparatului, un fost colonel, procesul de transformare petrecut cu Securitatea în anii tranziţiei din România. Recuperarea structurilor Securităţii de către autorităţile instalate la putere după 1989 este un fapt de multe ori şi de către mulţi enunţat şi probat în sute de articole de presă, care au arătat cum zone importante ale societăţii au fost “contaminate” de prezenţa ofiţerilor fostei poliţii politice comuniste.
 

Moştenirea Securităţii

 
Ofiţerii fostei Securităţi se împart în trei mari categorii. Prima îi cuprinde pe cei care au reuşit în viaţă după 1989 ca politicieni sau oameni de afaceri. A doua, pe cei care au reuşit în viaţă, dar şi în carieră, ajungînd, de la gradul de căpitan, maior sau colonel dinainte de 1989, la cel de general şi chiar de şef al unei structuri de informaţii din România. În a treia categorie intră cei cîţiva retraşi din orice activitate, care preferă să trăiscă pur şi simplu din pensie. Fără îndoială, cea de-a treia categorie aparţine istoriei. 
 
În 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului (DSS) avea un efectiv total de 15312 angajaţi, dintre care 10114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3179 subofiţeri şi 1228 personal civil. În unităţile centrale ale Securităţii lucrau 6602 persoane, în cele teritoriale şi la Securitatea Municipiului Bucureşti 6059, în şcolile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor 225, iar în “unităţile speciale acoperite” (spionaj, comerţ exterior şi „aport valutar”) 2426, dintre care 1892 ofiţeri. Numărul ofiţerilor acoperiţi de pe teritoriul României rămîne necunoscut, dar este cel puţin egal, dacă nu mai mare decît al “oficialilor” Securităţii. Imediat după fuga lui Ceauşescu, noua putere, provenită din linia a doua a nomenklaturii Partidului Comunist şi din rîndurile celor îndepărtaţi din aparat pentru legăturile prea apropiate cu Moscova şi-a consolidat puterea sub numele de Frontul Salvării Naţionale şi a operat, din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, o vastă operaţiune de punere sub control militar a României, dînd practic o lovitură de stat revoluţiei pronunţat anticomuniste desfăşurate în stradă. 
Departamentul Securităţii Statului a fost, pentru început, trecut în componenţa Ministerului Apărării. Documentele stocate în arhivele DSS, vasta reţea de informatori, potenţialele servicii care puteau fi aduse de ofiţerii de informaţii şi, nu în ultimă instanţă, afacerile Securităţii nu puteau rămîne nevalorificate şi noua putere a înţeles rapid acest lucru. Pe lîngă raţiunile politice, a mai existat una. Am numi-o privatizarea regimului comunist, după modelul în care acest proces se derula în acele momente şi în URSS şi pentru care Securitatea era, cum s-a dovedit şi KGB-ul, indispensabilă: ea exercitase practic în timpul regimului lui Ceauşescu controlul asupra comerţului exterior al României, dar mai ales deţinea datele privind starea reală a întregii economii a României.
 

Securitatea în tranziţie

 
Şiruri lungi ale securiştilor au fost recuperate şi folosite de puterea provizorie de după 1990, fiind integrate în structura noilor servicii de informaţii şi în aparatul guvernamental, la Interne, Justiţie, Externe şi Comerţ Exterior. Serviciile de informaţii au preluat, unele aproape integral, personalul şi logistica unor departamente întregi din Securitate. În România, în conformitate cu Legea nr.51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională funcţionează (oficial) nu mai puţin de şapte servicii secrete, după cum urmează: Serviciul Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), precum şi alte trei, potrivit articolului 6 al legii, dezvoltate la “Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate”. La acestea se adaugă Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, ca structură separată, de protejatre a comunicaţiilor oficiale. În conducerea şi structura tuturor acestora au fost reintegraţi foştii ofiţeri de securitate. 
În paralel, a continuat politica de repartizare a unor securişti în structuri guvernamentale. Structurile de reprezentare a României au rămas dominate de foşti securişti, care au fost doar relocaţi în posturi unde apartenenţa lor la Securitate nu era cunoscută. Politica regimului în acest sens a fost de altfel una explicită şi asumată din 1990, cînd în fruntea nou înfiinţatului Serviciu de Informaţii Externe a fost numit, de către primul ministru Petre Roman, celebrul Mihai Caraman, spionul român care a adus în anii ’60 cele mai mari prejudicii Alianţei Nord Atlantice, reuşind sustragerea unor imense cantităţi de documente secrete, livrate ulterior de Ceauşescu sovieticilor.
 
Se pare că, în prezent, acest episod a fost uitat de oficialii NATO şi UE.
 
De cealaltă parte, securiştii neîncadraţi în structurile serviciilor de informaţii, în aparatul central sau teritorial al guvernului sau pe liste de candidaţi în alegeri, au intrat în lumea afacerilor. Ei au ajuns să constituie o “forţă de elită”, ocupîndu-se cu tot ce era mai profitabil pe piaţă, de la preluarea întreprinderilor cu capital de stat, multe falimentate în beneficiu propriu prin contracte de aprovizionare şi desfacere supraevaluate, pînă la operaţiuni de import-export de anvergură şi controlul privatizărilor.  De asemenea, o parte importată dintre aceştia s-au implicat în acţiuni de contrabandă, dînd naştere în România, cu concursul unor colegi activi în serviciile secrete, unei adevărate structuri de tip mafiot, specializate în contrabandă : cu arme în ţări supuse embargoului, cu combustibili în fosta Iugoslavie, cu ţigări şi alcool aduse în România, cu sprijinul colegilor ajunşi în poziţii importante în organe de control abilitate: Poliţie, Vamă, Garda Financiară. Toate, avînd drept “braţ de acoperire politică” partidul în fruntea căruia s-a aflat, vreme de un deceniu, Ion Iliescu.
 
Nu mult după executarea lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena, complicitatea între noile autorităţi şi structurile fostei Securităţi a rezultat în acţiuni care probau că acestea s-au pus în mod necondiţionat în slujba puterii. Reamintim numai campania de calomniere care s-a permanentizat practic în 1990-1992, tipică fostului Serviciu “D” (dezinformare), condus de ofiţerul Mihail Stan, ajuns între timp general şi adjunct al directorului SRI şi care a demonizat opoziţia politică, ducînd la alegerea “democratică” la putere, în 20 mai 1990, a foştilor nomenclaturişti comunişti din linia a doua a partidului şi a acoliţilor lor din Securitate. Ulterior, această acţiune a fost mai bine mascată, prin racolarea unor ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete în presă. 
 
Anii au trecut şi în regimul post-comunist puterea ocultă a fostei Securităţi a sporit, infiltrînd partide, structuri de putere, ca să nu mai vorbim de coordonarea activităţii în serviciile de informaţii din România. Între timp, Securitatea a intrat în Parlament, Securitatea a condus din Guvern, Securitatea a executat ordinele puterii (care a protejat-o) în interiorul serviciilor secrete, Securitatea s-a implicat activ în privatizare. Orice încercare de a-i destrăma imensa putere ocultă pe care a acumulat-o a fost extrem de dificilă. Cînd am fost consilier pe probleme de securitate naţională al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, la solicitarea acestuia (dealtfel, singurul care a dorit să ţină executivul departe de structurile nocive ale Securităţii), i-am prezentat un raport care a dus la îndepărtarea a şase foşti ofiţeri sau agenţi ai poliţiei politice comuniste, care ocupau funcţii la nivelul secretarilor de stat din guvern.
 

Nostalgia ”anchetelor penale” ale Securităţii

 
Poate cea mai nocivă acţiune, reuşită din păcate de structurile fostei Securităţi a fost aceea de a controla justiţia, pentru asigurarea impunităţii lor şi a protectorilor lor politici, indiferent de partidul politic din care aceştia au făcut şi fac parte. Este şi o nostalgie a securiştilor, aceea de a-şi fi pierdut atribuţiile de cercetare penală pe care le aveau înainte de 1989. Un exemplu grăitor al impunităţii securiştilor în faţa justiţiei îl reflectă faptul că Vasile Hodiş, fost ofiţer implicat în 1985 în cazul uciderii unui dizident anticomunist în 1985, inginerul Gheorghe Ursu, a condus pînă în 1998 oficiul juridic din Serviciul Român de Informaţii, care i-a luat din răsputeri apărarea şi acesta nu a putut fi condamnat nici pînă astăzi. 
 
O altă formă de control, mult mai periculoasă şi puţin vizibilă s-a realizat prin inflitrarea şi controlarea aparatului de justiţie. Ceea ce se cunoaşte destul de puţin chiar şi în România este că din 1968, printr-o înţelegere secretă cu Ministerul Învăţămîntului, Şcoala de ofiţeri de securitate de la Băneasa, de lîngă Bucureşti a fot asimilată ca Secţie a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. Astfel, după 1990, diplomele de absolvenţă ale Şcolii de Securitate au fost echivalate cu studiile de drept şi mulţi dintre ofiţerii Securităţii au intrat ei înşişi direct în magistratură. ca procurori sau judecători. Eu însumi am fost judecat de un asemenea ofiţer, absolvent al Şcolii de Securitate de la Băneasa, ajuns şef al Secţiei penale la Tribunalul Ploieşti, într-un proces de calomnie, intentat de un alt ofiţer de securitate, Ristea Priboi, fost spion, ajuns unul dintre principalii consilieri ai primului ministru de atunci, Adrian Năstase. Am fost achitat, pentru că afirmaţiile mele se bazau pe probe care nu au putut fi ignorate.
 
Această nocivitate a controlului asuupra justiţiei a fost ridicată la rang de strategie a serviciilor secrete din România, care au transformat sălile de judecată ale instanţelor şi birourile de anchetă ale procurorilor în ”cîmp tactic”, după cum s-a exprimat public chiar un ofiţer de informaţii, generalul SRI Dumbravă. Un serviciu de informaţii departamental, cel din Ministerul Justiţiei, botezat cu titlul promiţător de Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), care teoretic ar fi trebuit să împiedice coruperea magistraţilor, se transformase într-un imens aparat de şantajare a acestora. Poziţionat în 2001 în frunte acestei structuri, generalul SRI Marian Ureche a îndeplinit orice mandat de supraveghere venit din partea Serviciului Român de Informaţii, atît a magistraţilor, cît şi a ziariştilor sau chiar oamenilor politici, inamici ai guvernului Năstase, de care fusese numit, pentru a menţine sub control puterea judecătorească. Cu atît mai mult, cu cît chiar ministrul justiţiei de la acea vreme, care îl numise în funcţie, Rodica Stănoiu era o fostă informatoare a sa, din anii ’80, vremea în care ofiţerul de securitate Marian Ureche controlase în Bucureşti aparatul justiţiei.

 

Legile ”Big Brohter” şi controlul asupra justiţiei

 
Singura guvernare care a încercat în istoria tranziţiei să întreprindă acţiuni concrete de reducere a influenţei exercitate de reţelele fostei Securităţi asupra puterilor legitime în stat a fost guvernul Tăriceanu. Adept al întăririi acestui control, preşedintele Traian Băsescu covocase în cursul anului 2005 la Cotroceni un grup de lucru, condus de generalul SRI Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al şefului Securităţii, Iulian Vlad, care a trecut la elaborarea unui proiect privind “legile securităţii naţionale”. Prin acest pachet de legi de tip ”Big Brother”, se urmărea întărirea şi extinderea putrerii de control asupra societăţii a serviciilor de informaţii, inclusiv prin revenirea la implicarea directă a acestora în actul de urmărire penală. S-a propus ca ofiţerii de informaţii să poată solicita mandat pentru “căutarea unor documente sau înscrisuri pentru care este necesar accesul într-un loc”, deci să efectueze percheziţii şi inclusiv ca aceştia “să poată efectua acte premergătoare de urmărire penală, să acorde sprijin şi asistenţă procurorilor, să solicite şi să primească înscrisuri, obiecte sau relaţii oficiale de la instituţii publice sau private”, care constituie mijloace de probă. Practic, se revenea la acţiunile de cercetare penală ale fostei Securităţi, principala armă de poliţie politică a acesteia. 
 
Sesizat de acest pericol, primul ministru Tăriceanu a trecut la elaborarea unui pachet de legi ale securităţii naţionale în cadrul guvernului, singurul abilitat, alături de parlament, să elaboreze legi. Am făcut parte din acest grup de lucru, în calitatea mea de consilier pe probleme de securitate naţională şi am propus o alternativă mult mai rezonabilă, care impunea un control parlamentar strict şi efectiv al serviciilor de informaţii, cît şi eliminarea facilităţii deţinute de acestea, începînd din 2002 şi pe care o au şi în momentul de faţă, aceea de a dezvolta afaceri proprii “sub acoperire”, precum şi înfiinţarea unei Autorităţi Naţionale de Interceptare, în subordinea Parlamentului, care să preia controlul asupra interceptărilor comunicaţiilor de orice tip. Astfel, iniţiativa preşedintelui Băsescu de a acorda puetri sporite şi, pe faţă, atribuţii judiciare ofiţerilor de informaţii a fost blocată. Pe de altă parte, conştient de nocivitatea Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei, am propus şi s-a realizat, în februarie 2006, desfiinţarea acestei structuri, printr-o hotărîre de guvern pregătită şi promovată atît de rapid, încît a luat prin surprindere “braţul de control” exercitat de SIPA asupra justiţiei. 
 
Controlul structurilor fostei Securităţi şi a noilor generaţii formate de aceasta în cele trei decenii de tranziţie asupra justiţiei fiind astfel întrerupt prin pîrghii legislative, preşedintele Traian Băsescu a trecut la o operaţiune secretă, punînd în comun acord reprezentaţii serviciilor de informaţii cu structurile aservite din justiţie. Astfel, după 2006, sub pretextul aceleiaşi “lupte împotriva corupţiei” care fusese cuprinsă şi în denumirea Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), s-au încheiat o serie întreagă de protocale secrete, extrem de nocive, între serviciile secrete şi Parchetul General, Direcţia Naţională Anticorupţie şi chiar Consiliul Superior al Magistraturii, care au reiterat astfel dorinţa preşedintelui Traian Băsescu de a menţine controlul politic al “moştenitorilor Securităţii” asupra justiţiei, în beneficiul imunităţii personale şi pentru eliminarea inamicilor politici. 
 
Printr-o serie întreagă de anchete puternic mediatizate, derulate de către Direcţia Naţională Anticorupţie, îndreptate împotriva acestora, sau chiar împotriva unui judecător al Curţii Constituţionale, preşedintele Băsescu şi-a atins scopul, deşi numeroase cazuri au fost dovedite ulterior drept abuzuri ale justiţiei, instrumentate cu sprijinul direct al Serviciului Român de Informaţii, în baza protocoalelor sus-amintite. S-a construit, în persoana Laurei Codruţa Kovesi, fiica unui fost procuror comunist şi colaboratoarea principală a lui Florian Coldea, nepot al lui Dan Gheorghe, ofiţer de Securitate implicat în reprimarea Revoluţiei din 1989, promovat în conducerea structurilor informative ale Ministerului de Interne şi, din 2003, cu gradul de general în conducerea SIPA, un „binom” servicii-justiţie. Coldea, directorul operaţiilor şi „eminenţă cenuşie” a SRI şi Silviu Predoiu, omologul său din SIE au construit şefei DNA imaginea unui „lider al luptei anticorupţie”, ea fiind de fapt un executant fidel al dispoziţiilor primite din partea serviciilor secrete. Tot ea a fost promovată, beneficiind de serviciile profesioniste moştenite de serviciile secrete de la departamentul specializat în dezinformare şi manipulare al Securităţii (Serviciul D) şi a ajuns să ocupe funcţia de procuror general european, deşi au început să iasă la iveală abuzurile sale şi ale subalternilor ei ”de încredere”, comise cu concursul ofiţerilor de informaţii, ca procuror şef al DNA. 
 

”Braţul de acoperire” euroatlantic al Securităţii

 
În acest fel, “lupta anticorupţie” din România a devenit paravanul perfect al controlului exercitat de strucurile securistice asupra justiţiei şi chiar pentru extinderea acestuia la nivelul Uniunii Europene, căzută în capcana acestei dezinformări operată de serviciile secrete din România, puse de bunăvoie sub protectorat american. Printr-o la fel de abilă campanie de dezinformare, precum aceea dusă la începutul anilor ’90 împotriva opoziţiei politice din România, dar condusă mult mai profesionist, prin intermediul ofiţerilor acoperiţi racolaţi în presă, aceste structuri au reuşit să inducă în eroare mulţi cetăţeni, altfel bine intenţionaţi din România – ca să nu mai vorbim de Parlamentul European, care cunoaşte insuficient istoria recentă a României şi cu atît mai puţin istoria Securităţii şi a rolului ei nefast jucat în această ţară, atît înainte de 1989, cît şi în anii tranziţiei.
Controlul fostei Securităţi şi a moştenitorilor ei, care a operat şi operează ca a cincea putere într-un stat captiv are un “braţ de acoperire” politic bine structurat. Ei au învăţat să controleze toate partidele, după eşecul din 1996 al partidului condus de Ion Iliescu, care îi protejase vreme de şapte ani.
 
Astfel că, în prezent, uneori, tocmai aceia care clamează cel mai vocal “lupta împotriva corupţiei” au o legătură directă cu aceste structuri, ele însele vinovate pentru starea de corupţie generalizată din România. Cunoscutul fost comisar european şi prim ministru Dacian Cioloş a fondat partidul PLUS, Partidul Libertăţii, Unităţii şi Solidarităţii – partid cu un nume generos. Cerererea de înfiinţare a formaţiunii politice a fost înregistrată pe 28 septembrie 2018 la Tribunalul Bucureşti de Casa de avocatură „Iordache & Partners”, fondată în 1992 de Alexandru Iordache, fost maior de Securitate la anchete penale şi coordonatorul anchetei la care eu însumi am fost supus în vara anului 1988. Alexandru Iordache, fostul meu anchetator, după ce o scurtă vreme a funcţionat în Serviciul Român de Informaţii, a fost la începutul anilor ’90 consililer în Ministerul Justiţiei, iar în 2002 a ieşit la pensie din funcţia de consiler al unui controversat secretar de stat din Ministerul de Interne, după ce s-au publicat numeroase dovezi privind implicarea lui Iordache în acţiuni de contrabandă. Secretar general al partidului condus de Dacian Cioloş era nimeni altul decît Iordache Adrian Alexandru (”managing partner” la „Iordache Partners”) şi fiul fostului meu anchetator de la Serviciul de anchete penale al Securităţii din Bucureşti, iar ca vicepreşedinte al PLUS figura soţia acestuia, ea însăşi fiica unui fost ofiţer de securitate din estul României. O dovadă clară a unui fenomen care s-a petrecut deja: o “predare de ştafetă” firească şi vizibilă în multe zone ale societăţii româneşti, între foştii securişti şi moştenitorii lor din servicii, pe care ei i-au educat, dar şi cei biologici, care împreună perpetuează un cîmp întreg de relaţii şi mentalităţi ce domină încă în România. 
 
 
Ca răspuns al dezvăluirilor mele publice, Dacian Cioloş nu a făcut decît să afirme că “avînd în vedere cît de mulţi români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate demonstra că există cel puţin o legătură între oricare dintre noi şi Securitate”. Afirmaţie jignitoare pentru majoritatea românilor, victime ale practicilor de poliţie politică ale Securităţii, dar adevărată pentru moştenitorii ei. Cînd a spus că “există o legătură între noi şi Securitate”, Dacian Cioloş s-a referit la aceste strucuturi care, direct sau indirect, păstrează de trei decenii România captivă în braţele fostei poliţii politice comuniste şi a moştenitorilor ei, care au ştiut perfect să supravieţuiască şi să se adapteze atît integării României în NATO, cît şi în structurile europene. Ba chiar să şi profite din aceasta, consolidîndu-şi poziţiile, prin acţiunile lor specifice de dezinformare, influenţare şi control. Căci însuşi unul dintre apărătorii şl promotorii ei, l-am numit pe Dacian Cioloş, nu a fost un simplu politician dintr-o ţară de undeva de la marginea continentului, ci a fost chiar comisar european, acum este şeful unui grup parlamentar european şi, de ieri, co-preşedinte al partidului USR PLUS, socotit  de unii alegători, mulţi tineri şi prea puţin cunoscători ai istoriei noastre recente, drept partidul cel mai ”progresist” din România.  
 

Epilog

 
Sub mandatele preşedintelui Klaus Iohannis, puterea Securităţii nu a fost diminuată. Iohannis este preşedintele care a avasat şi decorat cei mai mulţi generali din structurile de informaţii ale României. Cel mai important dintre ele, Serviciul Român de Informaţii, a fost pus sub comanda lui Eduard Helvig, artizan al cuceririi şefiei Partidului Naţional Liberal de către actualul preşedinte şi răspunde prompt comenzilor acestuia. Deosebirea faţă de perioada predecesorului său Traian Băsescu, cînd SRI, sub sloganul ”luptei anticorupţie” era angajat direct în ”cîmpul tactic” al justiţiei, prin Direcţia Naţională Anticorupţie, construind dosare penale împotriva inamicilor politici şi din media ai preşedintelui, rezidă în aceea că în prezent acţiunea Serviciului este mult mai discretă, operînd prin ”acoperiţii” săi politici şi din media, racolaţi prin diverse metode, între care cea mai la îndemînă este Colegiul Naţional de Apărare, ”absolvit” de o largă masă de parlamentari şi ziarişti. 
 
În mod fundamental, însă, nimic nu s-a schimbat din momentul în care comunismul a dispărut oficial în România. Clădite pe ruinele fostei Securităţi, serviciile de informaţii continuă să pună în practică o cutumă atribuită de legende instructorilor KGB-ului: “unii scriu istoria; noi o facem”.  
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici