ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Un document american sustras în 1966 de Securitate din ambasada SUA acuză regimul comunist din România de un ”pogrom rece” împotriva evreilor, după ce aceştia deţinuseră în 1950 ”peste 25% din posturile cheie ale regimului

În iulie 1966, Securitatea  a sustras printr-un informator al său din Ambasada Statelor Unite la Bucuresti un număr de sinteze cu caracter secret, privind diverse probleme ale României şi ale statelor Pactului de la Varşovia, elaborate de CIA şi destinate informării diplomaţilor din capitalele comuniste, cît şi rapoarte ale surselor ambasadei din ţară. Printre ”capturile“ Securitatii se evidenţia un document intitulat ”Evreii din Romania: o minoritate care dispare”. Calitatea sintezei, care cuprinde date şi judecăţi a fost confirmată de evoluţia în timp a minorităţii evreieşti din România care, practic, în zilele noastre, e una dispărută – comparativ cu situaţia ei interbelică.

”Ca un grup persecutat sub vechiul regim, evreii au fost primii care s-au bucurat de încrederea noului regim şi au ocupat poziţii importante”

Nota-raport strict-secretă din iulie 1966 a Consiliului Securităţii Statului care cuprinde sinteza sustrasă din ambasada SUA la Bucureşti începe prin relatarea modului în care s-a intrat în posesia documentului şi face o succintă analiză a lui: ”Prin intermediul informatorului Stănescu Eugen am sustras de la Ambasada SUA şi am fotocopiat un raport intitulat Evreii din Romania: o minoritate descrescîndă, redactat in 26 februarie 1964. În prima parte, raportul are următorul text in limba engleză: Autenticitatea sursei: considerată de a fi demnă de încredere. Data observaţiei: decembrie 1963. Sumarul în engleză: Raportul se ocupă de situaţia evreilor în România, înainte şi sub actualul regim. Ca un grup persecutat sub vechiul regim, evreii au fost primii care s-au bucurat de încrederea noului regim şi au ocupat poziţii importante. Acest fapt a stirnit ura restului populaţiei. Aceştia au continuat să plece din ţară, fapt ce nu a convenit regimului. A fost instituită o politică antisemită oficială.

Evreii au emigrat în număr mare. Acum au rămas numai 20% din cîţi erau la început. Aceştia nu mai sînt organizaţi şi nu mai deţin poziţii importante. Evaluarea comentariului: Raportul trece în revistă cîteva aspecte ale problemei tratate. Acesta expune o părere interesantă, bazată pe observaţii personale, care, în parte, corespund cu materialele din dosarele acestui oficiu. Recensămîntul de la 21 februarie 1956 arată că în România mai trăiesc 146.264 evrei, faţă de 451.892, cîţi erau în 1930. O caracteristică interesantă a acestei minorităţi e faptul că a scăzut numărul celor care vorbeau limba maternă. În perioada dinainte de război, se cunoştea că 57% din evreii din România vorbeau limba idiş, dar acest număr s-a redus în 1956 la 23%”. După acest rezumat, este redat integral conţinutul raportului. Ceea ce fac şi eu, în cele ce urmează. Titlul textului e, cum am arătat deja, ”Evreii din România: O minoritate care dispare”.

”Din ce în ce mai puţin numeroşi: Potrivit cu statisticile oficiale, în 1930 trăiau în România, în limitele frontierelor actuale, aproximativ 450.000 evrei. Potrivit aceloraşi statistici, în 1958 nu mai erau decît 150.000 evrei. Între aceste date, a mai fost efectuat un recensamînt neoficial, în 1947, care a înregistrat ceva mai mult de 300.000 evrei. Aceste cifre permit următoarele concluzii generale: a) Razboiul a înghiţit sporul natural al populaţiei (cifra de 70.000 între 1930 şi 1945, plus o treime a acestei populaţii); b) emigrarea a absorbit sporul natural al populaţiei între 1945 şi 1958 (circa 40.000), plus cele cîteva mii de evrei intorşi din deportare, precum şi o a doua treime a populaţiei evreieşti din România. Procesul de dispariţie a minorităţii evreieşti din România s-a continuat şi după 1958 şi continuă şi azi. Se poate afirma, fără exagerare, că din 1947 toată viaţa acestei colectivităţi stă sub semnul emigrarii.

Colectivitatea evreiască din România a fost divizată în primul moment al ocupării ţării de către armatele sovietice. O parte s-a aratat dispusă să colaboreze la construirea socialismului şi a ocupat, în scurt timp, funcţii importante în ierarhia comunistă. O altă parte s-a angajat pe calea sionismului sau necolaborării cu noul regim, încercînd să ajungă în Israel sau în Occident. Cele două părţi ale colectivităţii evreieşti nu au rămas imuabile: începînd cu 1950, rîndurile celor care doreau să plece au fost mereu alimentate de cei care iniţial ar fi dorit să rămînă. Chiar azi (1963 – n.n.), cînd în Romania mai sînt cel mult 100.000 evrei, din care jumatăte aşteaptă rîndul la plecare, cel puţin o jumătate din cealaltă jumătate nutreşte aceleaşi intenţii, pe care nu a avut încă curajul să le pună în aplicare (…). Motivele pe care le invocă evreii pentru a-şi justifica plecarea sînt din cele mai variate: se vorbeşte de o recrudescenţă a antisemitismului, lipsa de perspectivă pentru tineret, pauperizare, patriotism israelian. Părerea oficială a autorităţilor române este că populaţia evreiască este victima unei psihoze aţîţate de elemente potrivnice regimului.

Documentul, din care am extras pentru fluenţă pasaje mai puţin semnificative (de pildă, repartizarea teritorială a populaţiei evreieşti) continuă cu o analiză privind ”descreşterea populaţiei evreiesti”, ca ”fenomen vizibil, dacă ne referim la mediul urban şi la anumite cercuri sociale, în care evreii erau foarte prezenţi. Cartiere întregi şi-au pierdut amprenta specific evreiască (Văcăreşti şi Dudeşti, la Bucureşti) şi sectoare întregi economice au rămas lipsite de evrei. Pe ansamblul populaţiei ţării, fenomenul este însă mai puţin pregnant. Statisticile sînt cît se poate de grăitoare în această privinţă: în 1930, evreii reprezentau 3,1% din populaţia ţării şi 30% din populaţia Capitalei (451.000 evrei, faţă de 14.281.000 locuitori şi, respectiv, 206.000, faţă de 691.000 locuitori ai Capitalei). Aceste cifre au devenit în 1958 de 0,8% faţă de populaţia ţării şi 3,3% faţă de populaţia Capitalei (146.000 evrei, faţă de 17.489.000 locuitori şi, respectiv, 44.000 evrei, faţă de 1.291.000 locuitori ai Capitalei). Aceste cifre grăitoare explică anecdota potrivit căreia şef-rabinul României a autorizat prezenţa românilor creştini pentru a completa numărul necesar rugăciunilor evreieşti”.

Conform documentului, evreii n-au devenit numai din ce în ce mai puţini, ci şi ”din ce în ce mai puţin importanţi: concomitent cu descreşterea numerică, dar mult mai rapid şi mai accentuat, evreimea română a descrescut ca importanţă. În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în miinile evreilor, aşa încît, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă, se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi cîţiva arabi. Explicaţia acestei poziţii dominante a evreimii române consta în faptul că ei fuseseră oprimaţi atît de dur în regimul nazist, încît, după eliberare, s-au ataşat de noul regim, fiind consideraţi drept elementul cel mai de încredere pentru sovietici, cu atît mai mult cu cît şi în ilegalitate majoritatea activiştilor fuseseră evrei. Structura populaţiei evreieşti (majoritatea aveau o calificare superioară sau medie) favoriza şi ea poziţia preponderentă a minorităţii evreieşti faţă de masele româneşti, la care proporţia celor necalificaţi era covîrşitoare”.

”Toate argumentele ce serveau la denigrarea evreilor erau bune, chiar dacă se băteau cap în cap”

Analiza continuă cu emigrarea evreilor, considerată după război drept cauza posibilei dispariţii a minorităţii evreieşti din România, determinată de antisemitismul ”oficial şi neoficial” din România: ”Primul val de emigraţie de după război (emigraţie clandestină sau prin organizaţiile sioniste, între 1945 şi 1948, şi cu paşaport individual, între 1948-1951) nu a afectat prea mult importanţa şi influenţa minorităţii evreieşti, deşi a diminuat-o numeric cu circa 100.000 oameni. Aceasta se explică prin faptul că cei care plecau aparţineau mai ales negustorimii sau unui tineret care nu se încadrase în instituţiile create de noul regim. De altfel, evreii din conducerea comunistă aveau grijă să se desolidarizeze de cei care plecau, considerîndu-i dezertori de la construirea socialismului. Prin intermediul Comitetului Democratic Evreiesc (CDE), ei obligau pe toţi cei încadraţi în aparatul regimului să se desolidarizeze de aşa-zisa burghezie evreiască, vinovată de trădare.

Anii 1951-1956 au constituit o perioadă de stabilitate pentru evreii ce rămăseseră în România. Trebuie menţionat că mulţi dintre cei rămaşi aveau intenţia să plece, dar nu manifestau aceasta, din cauză că cei ce arătaseră dorinţa să plece fuseseră discreditaţi prin măsuri cvasirepresive de convingere. Procesul de emigrare încetase aproape cu desăvîrşire, dar, în acelaşi timp, mii de tineri intelectuali şi tehnicieni autohtoni erau pregătiţi pe toate căile pentru a-i înlocui pe străini. În această perioadă, antisemitismul oficial nu a putut fi detectat nici de cel mai atent observator. Cit priveste antisemitismul neoficial, el cuprinsese larg populaţia română. În ochii acesteia, evreii erau marii profitori ai regimului comunist, ei erau aceia care contribuiseră la consolidarea regimului. Aceiaşi antisemiţi pretindeau, de altfel, că evreii nu sînt devotaţi regimului, că nu li se poate acorda încredere etc. Toate argumentele ce serveau la denigrarea evreilor erau bune, chiar dacă se băteau cap în cap. Acumularea cantitativă de antisemitism – pentru a folosi termeni dialectici – trebuia să ducă la un salt calitativ. Acest salt s-a produs cu ocazia evenimentelor din Ungaria, cînd s-a lansat pentru prima oara lozinca jignirii sentimentului demnităţii naţionale, ca una din explicaţiile revoluţiei maghiare. Guvernanţii români nu au întîrziat prea mult să preia această lozincă şi să treacă la o politica de numerus clausus, la început discretă şi confidenţială.

Răspunsul evreilor la transformarea antisemitismului neoficial într-unul oficial, deşi discret, nu a fost prea prompt, dar, în 1958, el a căpătat un aspect exploziv. În lunile octombrie-decembrie 1958, prefecturile de poliţie au fost literalmente luate cu asalt de peste 100.000 evrei, care luaseră hotărîrea să părăsească ţara. După această acţiune, pe care oficialitatea română a primit-o ca pe o palmă dată regimului (deşi a încurajat-o sub lozinca reintregirii familiilor), antisemitismul oficial a încetat de a mai fi discret şi s-a transformat într-o represiune drastică împotriva trădătorilor. Toţi cei care ceruseră să plece au fost fie licentiaţi, fie sever retrogradaţi; studenţii au fost eliminaţi din facultăţi etc. Treptat, măsurile s-au extins asupra acelora care nu se înscriseseră pentru plecare şi sectoare întregi au devenit Judenrein, cum ar fi ministerele de externe, interne, armata, comerţul exterior etc. Este interesant de menţionat că, de îndată ce evreii au pierdut încrederea oficială, ei au recîştigat-o într-o oarecare măsură pe cea a populaţiei, mai ales a cercurilor intelectuale, care sînt mai mult reacţionare decît antisemite.

Degringolada minorităţii evreieşti, din punctul de vedere al importanţei, a fost urmată de o degringoladă a mijloacelor materiale, de o pauperizare al cărei ritm a fost mai rapid decît al categoriilor sociale româneşti corespunzătoare. Dacă în 1950 evreii mai aveau unele rezerve de aur, bijuterii, mobile, covoare sau alte diferite valori, care-i situau ca avuţie deasupra mediei pe cap de locuitor, situaţia se răstoarnă în 1960 şi, la această dată, dacă se face comparaţia venitului, profesie cu profesie, sau funcţie cu funcţie, se constată că venitul evreilor este mai scăzut decît al românilor, de aceeaşi categorie socială.

Documentul constată că treptat, evreii au ajuns şi ”din ce în ce mai puţin organizaţi: În 1947, pentru a te orienta în noianul de organizaţii evreieşti care existau, era nevoie să consulţi un ghid. Organizaţii profesionale, sioniste, studenţeşti, culturale, tot felul de instituţii evreieşti, comunităţi, societăţi de susţinere a sinagogilor etc. Fiecare din aceste societăţi, asociaţii sau organizaţii avea ziarul sau cel putin buletinul său de presă, dădea serate, organiza conferinţe etc. În 1948, CDE-ul (”Comitetul Democratic Evreiesc”, procomunist – n.n.) a început să facă o intensă propagandă pentru unificarea în cadrul lui propriu a tuturor acestor organizaţii, cu o platformă comună. Bucurîndu-se de sprijin oficial, acest comitet a înghiţit treptat toate organizaţiile şi, cînd misiunea sa a fost îndeplinită, el s-a autodizolvat. În 1953, nu mai existau decît comunităţile locale, ce aveau prerogative foarte limitate, precum şi o federaţie a acestor comunităţi, cu sediul în Capitală.

Firma luminoasă a evreimii române a constituit-o Teatrul Evreiesc de Stat, care există şi azi şi e folosit ca o dovadă a existenţei unei vieţi culturale evreieşti proprii. Evreii religioşi, din ce în ce mai puţin numeroşi, se mai adună pe la sinagogi. Un mare număr de temple s-au închis, din lipsă de enoriaşi şi cele care există sînt din ce în ce mai dărăpănate, căci susţinătorii sînt săraci şi statul nu le acordă, bineînţeles, nici o subvenţie. Şi totuşi, nevoia de organizare îi împingea pe evrei către singura instituţie care le asculta pă0surile fără a le aprecia de pe poziţii marxiste, dar care, din nefericire, era extrateritorială: este vorba de Legaţia statului Israel. Cu toate pericolele pe care le reprezintă o vizită la o legaţie străină, zilnic 50-60 persoane fac coadă în holul Legaţiei israeliene, pentru a cere ajutoare băneşti, medicamente, pentru a-şi aranja problemele legate de plecare sau, pur şi simplu, pentru a cere un sfat. Multa lume remarcă faptul că Legaţia face oficiul pe care îl făceau înainte comunităţile.

Dintr-o comunitate complexă, divizată în multe grupuri politico-cultural-ideologic-profesional-religioase, minoritatea evreiască a devenit o sumă minimă de indivizi lipsiţi de omogenitate, de conducere evreiască, şi care îşi găsesc sprijinul în Legaţia unui stat pe care îl consideră mai curînd al lor decît pe cel în care trăiesc. Această frecventare a Legaţiei Israelului constituie, de altfel, unul din principalele capete de acuzare ale autorităţilor româneşti la adresa evreilor, cărora li se impută această atitudine de subordonare faţă de un stat străin. De altfel, Legaţia Israelului a fost în repetate rînduri împiedicată să primească pe evrei, după cum aceştia erau deseori arestaţi la ieşirea din Legaţie”.

Concluzia la care ajunge materialul, al cărui autor probabil este un intelectual evreu din România e una amară şi realistă: ”Amprenta diminuării numerice, a diminuării importanţei, a averii şi a organizaţiei evreieşti sînt însoţite de o diminuare a specificului evreiesc al acestei minorităţi. Poate că aceasta e trăsătura care distinge net perioada persecuţiilor rasiale, 1938-1944, de perioada deplinei egalităţi naţionale, 1944-1964, căci, în timpul ocupaţiei nemţeşti, evreii şi-au păstrat cu tenacitate tradiţia şi specificul naţional, ieşind din război mai uniţi în jurul propriei lor fiinte. Azi, asimilismul evreilor care mai deţin funcţii în ierarhia comunistă s-a împletit cu indiferenţa pe care o creează oboseala în rîndul celor ce-şi aşteaptă plecarea, dînd naştere unei stări de apatie naţională. Sentimentul religios este în scădere, mai ales în rîndurile tineretului, iar numărul celor care vorbesc idiş a descrescut într-o proporţie încă mai accelerată decît descreşterea numerică a populaţiei evreieşti. Dacă în 1948 un evreu din cinci avea idişul ca limbă maternă, azi abia unul din cinci vorbeste idiş. Probabil că nu există o definiţie mai bună pentru situaţia evreilor din România, în ultimii ani, decît aceea pe care au dat-o singuri: pogromul rece”.

Documentul, o analiză ”din interior” al relaţiei ambivalente dintre minoritatea evreiască şi regimul comunist se încheie cu o notă din partea serviciului de contraspionaj al Securităţii, care spune că în circa două săptămâni va prezenta un plan, pentru identificarea prezumtivului autor al acestui material găsit în interiorul Ambasadei SUA. Autorul n-a fost niciodată depistat, chiar Securitatea opinează că el probabil emigrase între timp în Israel.