PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 1 decembrie şi Securitatea, la monumentul de la Piteşti

1679 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 1 decembrie şi Securitatea, la monumentul de la Piteşti
Recent, Primăria Piteşti a aprobat PUZ-ul prin care ”celularul” fostei închisori, cunoscută în toată lumea prin atrocităţile săvîrşite aici, va fi demolat. În schimb, aceeaşi primărie susţinea că n-a avut nicio treabă cu ridicarea monumentului Securităţii în cimitirul militar din oraş – terenul a fost concesionat, şi nu e treaba lor. Deşi e evident, pentru toată lumea – un cimitir e şi el un ”spaţiu public”. Dar, ce mai contează? Troiţa există, ca o sfidare a bunului simţ – toată lumea ştie că atunci cînd intrai în Securitate, îl lăsai la uşă pe Dumnezeu. Şi a avut part, în pragul Zilei Unirii, şi de o vizită discretă – a celui care a iniţiat ridicarea ei, un colonel de securitate pensionar şi ”camarazii” săi de arme.
 

Portret al ”securistului-patriot”

 
Colonelul Dumitru Şovar, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii, şi-a vizitat ieri, discret, ”ctitoria” şi a depus o coroană de flori, în avanpremiera zilei de 1 decembrie la ”Troiţa Securităţii” de la Piteşti. Şovar conduce Asociaţia de mulţi ani şi nici măcar critica pe care i-a adus-o direct, în ”discursul de la Cluj” directorul SRI, Eduard Helvig, nu l-a clintit din loc. El îşi va vedea în continuare de împărţit plachete comemorative, la aniversarea SRI-ului şi cu alte ocazii. Acum, aflat încă în epicentrul unui scandal, e ceva mai discret. A intrat în cimitir, asigurîndu-se că nu-l vede nimeni (în afara camerelor de supraveghere, pe care, total neprofesionist, le-a ignorat), la ora 11, pe 29 noiembrie. A depus o coroană de flori la troiţa ”eroilor de pe frontul nevăzut” al Securităţii (că în judeţ SRI-ul n-a avut vreo victimă), din partea ”Asociaţiei Cadrelor în Rezervă SRI Argeş”, pe care a trecut cuvintele ”Glorie şi Onoare”. Şi a plecat, după zece minute.
 
De ce atîta discreţie? Sau, de ce s-a mai dus, de vreme ce nu şi-a putut ”glorifica” şi gestul? Pentru că şi Dumitru Şovar îşi iubeşte patria. Dar patria lui nu seamănă cu a noastră. Colonelul Şovar se simte, fireşte, nedreptăţit în iubirea lui pentru patrie şi eroii ei – adică, pentru acea ”patrie” pe care o iubeau şi o apărau securiştii, de ”bandiţi”, ”sabotori”, ”chiaburi” şi alte ”elemente periculoase”, de ţărănişti, legionari, liberali şi alţi ”duşmani ai poporului”.  
 
Patria Securităţii a fost totuna cu regimul comunist. Rămaşi fără regim, securiştii au acum doar un fel de cochilie goală, în care se retrag, precum specia aceea de crabi care-şi găsesc adăpost în cochili,i de melc şi îşi trăiesc nostalgiile. Există fără îndoială România lor, a foştior activişti de partid şi securişti, îmbogăţiţi ai tranziţiei care au ”privatizat comunismul” în folosul lor şi care sînt omniprezenţi în structurile de putere, administraţia şi afacerile din România. E ţara ”marilor tunuri”, de la Caritas, Bancorex şi FNI şi pînă la contractele dubioase cu statul, prin care sînt sifonate anual miliarde, pe care le decontează prin taxe cealaltă Românie – a noastră. Fireşte că securiştii îşi iubesc patria lor, şi o cinstesc – i-a făcut mai întîi temuţi, iar acum bogaţi, pensionari de lux ai democraţiei, după ce au slujit dictatura.
 
Colonelul Şovar de la Securitate, pensionat din SRI, nu face excepţie. E şi el un îmbogăţit al tranziţiei: e ”persoană fizică autorizată” în domeniul pazei şi protecţiei, oferind contra cost, prin tot judeţul, expertiza sa fie unităţilor administrative, fie instituţiilor. Şi, cînd e cazul, prinzînd cîte un contract gras, de la regii sau instituţii, pentru firma specializată pe care o conduce. După izbucnirea scandalului cu troiţa ridicată în cinstea ”eroilor de pe frontul nevăzut” ai Securităţii din Piteşti, celor care au bătut-o, de pildă, pe ţăranca Elisabeta Rizea şi au torturat şi ucis pe oricare îndrăznea să sprijine mişcarea de partizani din Muscel, ori au instrumentat ”reeducarea de la Piteşti”, colonelul Şovar a adoptat un ”low profile”. Probabil i s-a ordonat – altă explicaţie nu am, pentru că aşa ceva nu le stă în fire nici lui, nici ”castei” din care face parte, bîntuită de greul păcat al trufiei – de unici apărători ai unei ”patrii”, care nu are de fapt nimic în comun cu România reală, ci cu regimul comunist căruia i-au fost într-adevăr devotaţi pînă la ”sacrificiul suprem”, cum suna jurămîntul lor. Dar, totuşi, iată-l intrînd discret în cimitir, la ”troiţa lui” şi depunînd o coroană de flori. 
 
Gesturile publice ale lui Dumitru Şovar au fost atent supravegheate de presă şi societatea civilă din Piteşti, după ridicarea troiţei. În urmă cu şapte săptămîni, de ziua limbii române, pe 31 august, a îndrăznit să mai posteze pe facebook cîteva rînduri şi efectul a fost contrar. Memorialul Ocnele Mari, un grup de iniţiativă pentru comemorarea victimelor de la penitenciarul politic de acolo a reacţionat prompt, solicitîndu-i: ”Domnule colonel în retragere Şovar Dumitru, Memorialul Ocnele Mari, care îşi propune să lupte pentru asanarea morală a societăţii argeşene, doreşte să precizaţi numele ofiţerilor de securitate care au contribuit la ridicarea monumentului din Cimitirul Militar. În cazul în care nu daţi curs prezentei cereri, ne rezervăm dreptul de a afla răspunsul de la organele competente în aceasta materie. Avînd în vedere discursul Domnului Director al SRI,  în care foşti ofiţeri sînt acuzaţi că sînt în siajul instituţiilor publice, Memorialul Ocnele Mari vă solicită ca în baza Legii 544 privind accesul la informaţiile publice, să aduceţi la cunoştinţa publicului contractele pe care Euroguard Security 2007 şi PFA Dumitru Şovar le are cu statul”. 
 
Bineînţeles că nu a fost cazul unui răspuns – nimeni nu şi-a imaginat că-l va primi. Ar fi mai uşor pentru nostalgicul securist Şovar să spună cu care din instituţiile publice din Piteşti NU ARE contract ”de pază şi protecţie”, de vreme ce a încheiat unul pînă şi cu societatea de apă-canal. 
 

Două Românii care nu se pot uni niciodată

 
 Acum, în preajma Sărbătorii Zilei Naţionale, nu pot să nu-mi reţin mirarea faţă de modul în care adevărata noastră istorie a fost ocultată, iar acum e ştearsă de-a binelea. Cele ce ar putea deveni monumente ale represiunii comuniste sînt şterse de pe faţa pămîntului, precum ”celularul” de la Piteşti, sau sînt lăsate să se dărîme în tăcere şi singurătate (nu pot fi vizitate, din considerente de securitate a construcţiei), precum penitenciarul de la Rîmnicu Sărat sau Fortul 13. Şi culmea, în aceste locuri şi-a găsit sfîrşitul, în temniţă, Generaţia Unirii de la 1918. Pot spune că nu e participant la Marea Unire din 1918, din cei peste 1200 de delegaţi la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, care să nu fi fost întemniţat, trimis în lagăr sau cel puţin deportat şi cu averea confiscată, dacă a avut norocul unei vieţi îndelungate şi a trăit ”instaurarea regimului democrat-popular” şi domnia Securităţii. Care a ”comemorat Unirea”, în felul ei – ucigîndu-i făuritorii în temniţă, începînd cu Iuliu Maniu. Acestei generaţii i-a luat locul o alta, supusă şi temătoare. Şi o alta, aproape fără memorie – pentru că umilinţa nu e o amintire plăcută.
 
Nici o dictatură nu poate supravieţui fără obedienţa faţă de dictator a aparatului prin care este supusă populaţia. Într o dictatură, populaţia nu ascultă de bunăvoie, ci de frică. Pe lîngă servilismul nomenclaturii, pe lîngă sicofanţii agramaţi şi aroganţi, aidoma dictatorului, mai e nevoie şi de ”tehnicieni”, cei din Securitate, adevărata coloană vertebrală care a ţinut în picioare un colos altfel nevertebrat, prin ale cărui vene şi terminaţii nervoase circula frica, atent pompată şi constant întreţinută. Şi nimic altceva, nici raţiune, nici judecată, nici voinţă proprie. Doar frica. 
 
Dar o dictatură nu este dictatură numai pentru că se execută orice fără comentarii, fără crîcnire, fără amînare, iar de frică, se împlineşte orice dispoziţie, oricît de aberantă, a dictatorului, mai înainte propovăduită de aparatul politic şi acceptată de teamă de milioanele de supuşi. O dictatură este dictatură pentru că aceste dispoziţii încalcă normele elementare de viaţă ale cetăţenilor. Îi şi omoară, dacă e cazul. Sau mor ei, victime colaterale ale unui sistem economic îngheţat în ineficienţă şi laşitate şi scăldat, pînă şi el, din belşug în frică – „planul” şi îndeplinirea lui luînd locul raţiunii. Nu mai vorbim de libertate, anulată din start, de dreptul de a circula, de a avea o viaţă privată şi de a trăi în limitele decenţei, de a avea o viaţă spirituală proprie. 
 
Putem vorbi, în ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu, chiar de anularea dreptului la viaţă, care le era răpit, prin condiţii mizere, miilor de orfani din casele de copii, bătrînilor din aziluri, le era răpit pensionarilor cu trei lei de la CAP uri sau muncitorilor cu şase sute din cartierele cenuşii, încremenite în muncă şi frig ale oraşelor, le era răpit muribunzilor pe paturile din spitale, unde epidemiile de gripă se tratau cu piramidon. Pentru un tomograf la Fundeni, pînă şi prim secretarii aşteptau pe listă. Putem vorbi de cenuşiul şi sărăcia cotidiană, de muncă duminica şi raţie în toate zilele săptămînii, şi şedinţe, plenare, tabele de prezenţă. De faptul că, în fiecare an, maşinile de scris se înregistrau obligatoriu de către proprietari la Miliţie, la Serviciul Arme şi Muniţii (am avut şi eu o maşină de scris şi, cînd eram în clasa a XI a, aceasta a fost prima mea „vizită” într un birou de miliţie). De cele două ore cu tovarăşul la televizor, singurele în care nu se întrerupea curentul şi mai curgea apă la bloc, ca să stăm acasă şi să l vedem pe Nicolae Ceauşescu. Cum de suportam toate acestea, în acelaşi timp preamărindu l pe dictator? Are cineva curajul să spună, fără să mintă, că i a plăcut? Răspunsul este simplu. Suportam de frică. Asta a fost România noastră. 
 
România securistului Şovar şi a tovarăşilor săi a fost aceea căreia ne supuneam, de frică. Acum, o facem ”prin contract”: o plătim, să ne dărîme închisorile şi să ne păzească gurile de canal. 
 
Aceste două Românii nu se pot uni niciodată. 
 
 
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici