PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Rusia şi noul ”război rece” al asasinatelor la comandă

6697 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Rusia şi noul ”război rece” al asasinatelor la comandă

Sursă FOTO: Marius Oprea

Bunul meu prieten, dizidentul rus Vladimir Bukovski mi-a mărturisit, în cartea pe care am scris-o împreună (”Chipul morţii. Despre natura comunismului” că, în opinia lui, ”războiul rece” nu a încetat. A luat noi înfăţişări, poate chiar mai puţin ”reci”. Doi ani mai tîrziu după această mărturie, asasinarea prietenului nostru comun Alexander Litvinenko, fost colonel FSB, azilant politic în Marea Britanie, avea să-i confirme, tragic, spusele. Dar au urmat şi alte crime, care certifică noua politică a regimului Putin: anihilarea fizică a opozanţilor săi, refugiaţi în occident sau din ţară, socotiţi ”trădători de patrie”. Putin se conduce după aceeaşi logică a regimului comunist, aplicată de fostul KGB: inamicii săi sînt inamicii patriei şi pentru ei nicio pedeapsă nu e prea uşoară. Iar sentinţele de condamnare la moarte ale trădătorilor sînt aplicate, indiferent de costuri.

Bukovski: ”Să nu-mi spună nimeni că am cîştigat Războiul Rece. Pentru că nu l-am cîştigat!”

În mai 2004, Vladimir Bukovski îmi spunea, despre lupta sa şi a celorlalţi dizidenţi anticomunişti din fosta URSS: ”Noi am deschis calea spre o posibilă victorie, determinînd în deceniul opt al veacului trecut o politică mai decisă faţă de sovietici. Am făcut multe alte asemenea, pentru care ne putem lăuda, dar să nu-mi spună nimeni că am cîştigat Războiul Rece. Pentru că nu l-am cîştigat. Deoarece, din punctul meu de vedere, comunismul nu va fi un subiect al istoriei, decît dacă noi, cu o ultimă strădanie, îl aruncăm în istorie. Mai mult, sîntem acum în pericolul de a integra monştrii răsăriţi în fostul imperiu sovietic, în lumea noastră. Aşa că s-ar putea să nu mai fie războiul chiar atît de rece, dar păstrează multe dintre caracteristicile sale periculoase. Pînă ce un tribunal în stil Nürnberg nu va apărea ca să judece comunismul şi crimele comise în numele acestei ideologii, comunismul nu va muri şi Războiul Rece nu se va sfîrşi. Va atîrna pentru totdeauna deasupra noastră. Ne va distruge mereu atît pe noi, cît şi conştiinţele noastre şi vieţile noastre”.

Cum se ştie, nu a avut loc niciun proces al comunismului. Au fost şi sînt initiative ale Platformei de la Praga, de condamnare a comunismului, dar ele au un rol din nefericire decorativ. Nu din voinţa semnatarilor, printre care s-a numărat şi Vladimir, dar şi eu, cît a lipsei de voinţă politică, la nivelul Uniunii Europene, pentru constituirea unui Tribunal Penal Internaţional, pentru condamnarea crimelor comunismului. Acum, se poate spune deja că e prea tîrziu pentru aşa ceva. Victimele, care ar putea depune o depoziţie, nu mai sînt. Călăii au murit şi ei, poate mai mult sau mai puţin împăcaţi cu crimele făptuite, dar în orice caz fără să fie deranjaţi, cu excepţii minore, de anchete penale.

Crimele s-au prescris, ori procedurile s-au stins, prin moartea ”părţilor”. Dar urmele lor nu au pierit. Dimpotrivă, faptul că politica de asasinat a regimului comunist nu a fost pedepsită, nici măcar cercetată şi în multe cazuri, a lăsat toate în seama ”judecăţii istoriei”, o judecată simbolică. Dar a creat şi ”oportunitatea” ca aceste crime să-şi reia şirul, sub altă înfăţişare – cea a asasinatului politic. Chiar dacă ele sînt acum crime punctuale, care au drept obiect lichidarea fizică a unor critici ai regimului Putin, etichetaţi drept ”trădători”, e un semn că practicile ”războiului rece” au rămas vii. Ca şi modul de gîndire care le generează şi socoteşte democraţia drept crimă şi defineşte lumea occidentală drept inamic.    

De la Litvinenko, la Navalnîi

Am scris deja despre faptul că săptămîna trecută Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că Rusia este responsabilă pentru uciderea lui Alexander Litvinenko, în 2006, mort într-o agonie cumplită, după ce a fost otrăvit la Londra cu izotopul radioactiv Poloniu 210. Rusia a negat tot timpul că ar fi avut vreo implicare în otrăvire, dar Curtea a conchis: ”Rusia a fost responsabilă pentru asasinarea lui Alexander Litvinenko în Regatul Unit”. Precum şi că ”în otrăvirea domnului Litvinenko, domnii Lugovoi şi Kovtun (asasinii serviciului secret rus FSB – n.n.) au acţionat ca agenţi ai statului rus”. Astfel, ”Curtea a stabilit, dincolo de orice dubiu rezonabil, că asasinarea a fost făcută de domnii Lugovoi şi Kovtun. Operaţiunea, pregătită dinainte şi complexă, ce a implicat procurarea rarei otrăvuri mortale, aranjamentele de călătorie pentru cei doi şi încercările repetate şi susţinute de administrare a otrăvii indică faptul că domnul Litvinenko a fost ţinta operaţiunii”, a arătat CEDO.

Bineînţeles, Rusia a contestat decizia, luată de Curte, ca urmare a plîngerii depusă de Marina, văduva lui Litvinenko şi a declarat că nu o ia în seamă. ”CEDO nu are nici autoritatea şi nici capacitatea tehnologică de a deţine informaţii despre acest subiect. Încă nu există rezultate ale acestei anchete, aşadar a lansa astfel de acuzaţii este cel puţin nefondat. Nu sîntem pregătiţi să recunoaştem o astfel de decizie”, le-a declarat jurnaliştilor purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov.

Astfel, ca şi în cazul ”procesului comunismului”, decizia CEDO este una simbolică, fără nicio valoare practică, deşi decizia a confirmat rezultatele  anchetelor britanice, care au conchis în 2016 că probabil Putin personal a aprobat operaţiunea serviciilor ruseşti din Londra. Asasinarea lui Litvinenko, aşa cum s-a văzut ulterior, a avut loc exact în ziua în care se împlineau şase ani, de la fuga sa din Rusia.

Imposibilitatea de a preveni şi pedepsi asasinatele politice ”la comanda” Kremlinului a venit ca urmare a politicii falimentare a occidentului, faţă de crimele comunismului. Faptul că, fie kaghebişti, fie securişti, autorii lor au avut impunitate după prăbuşirea regimurilor comuniste a făcut ca aceasta să confere un sentiment de siguranţă şi să certifice că, de fapt, crima săvîrşită în apărarea unui regim politic este una legitimă. Aşa s-a făcut că, după Litvinenko, în urma unei operaţiuni aproape similare, în august 2020 politicianul de opoziţie rus Alexei Navalnîi a ajuns în comă, într-un spital din Siberia, purtătorul său de cuvînt afirmînd că a fost otrăvit. A fost salvat doar în ulimul moment, în urma unei discuţii dintre Angela Merkel şi Putin, decizîndu-se ca Navalnîi să fie transferat la un spital din Germania, unde nu doar că a fost scos din ghearele morţii, dar s-a certificat şi otrăvirea sa, negată iniţial de autorităţile medicale din Rusia. Dar, la întoarcerea lui în ţară, deşi a fost prevenit în legătură cu pericolul, dizidentul rus a fost aruncat în închisoare, sub un pretext oarecare.

Rusia nu iartă, dacă ”ţarul” ei este lezat. Tentativa de asasinare a lui Navalnîi a fost însă doar ultima din seria de încercare de lichidare a oponenţilor regimului Putin. Unele reuşite, în altele victimele fiind salvate în ultima clipă.

Şi ziariştii pot fi ”trădători”

Şirul asasinatelor politice săvîrşite de KGB în occident a fost lung. Cel mai cunoscut dintre aceste asasinate a fost cel împotriva scriitorului şi jurnalistului bulgar, dizident anticomunist Gheorghi Markov, care a fugit în occident în 1969. El a fost ucis pe 11 septembrie 1978. Simţise o împunsătură ascuţită în coapsă, în vreme ce aştepta un autobuz pe podul Waterloo din Londra. A mai apucat să vadă un bărbat, cu o umbrelă, care şi-a cerut scuze, într-o engleză cu accent străin, înainte de a se urca într-un taxi, cu care a dispărut. Markov a murit după cîteva zile. Fusese otrăvit cu ricin, strecurat prin înţepătură, o otravă pentru care nu exista niciun antidot. De la ”umbrela bulgărească” încoace, asasinatele au devenit ceva mai ”rafinate” şi mai crude. Ele au avut drept ţintă, în primul rînd, opoziţia internă faţă de regim.

”Noul ţar” al Rusiei, Putin, a ordonat, cu mult înainte de recentul caz Navalnîi, după toate aparenţele, asasinarea unei cunoscute ziariste incomode, Anna Politkovskaia, în vîrstă de 48 de ani. Ameninţată cu moartea prin email, după ce dezvăluise atrcoităţi săvîrşite împotriva civililor ceceni de către un poliţist rus, Serghei Lapin, în 2001 Politkovskaia s-a refugiat pentru o vreme în Austria. Politkoskaia era o prezenţă activă pe frontul cecen, în apărarea victimelor: vizita spitale şi tabere de refugiaţi, scoţînd la iveală multe din atrocităţile forţelor de intervenţie ruse, în povestiri epice şi crude, cu un mare impact emoţional.

Critica sa era extrem de deranjantă pentru Kremlin. Dar ceea ce a pus capac tuturor acestor articole incomode pentru Putin au fost anchetele ei asupra atentatelor cu bombă de la Moscova şi Reazan, care-i oferiseră lui Vladimir Putin pretextele perfecte pentru declanşarea războiului din Cecenia. Chiar în vremea acelor anchete, în septembrie 2004, în vreme ce se afla în avion spre Beslan, spre a scrie despre criza ostaticilor, i s-a făcut brusc rău, şi-a pierdut pe neaşteptate cunoştinţa şi avionul s-a întors imediat, iar Politkoskaia a fost internată în spital. A supravieţuit. S-a presupus o tentativă de otrăvire, care nu a fost niciodată cecetată. Scenariul avea să se repete întocmai, în cazul Navalnîi.

Treptat, Anna Politkovskaia a dobîndit o notorietate deranjantă. Ceea ce tulbura mai ales Kremlinul era scoaterea la iveală a dedesubturilor atentatelor cu bombă, asupra blocurilor de locuinţe din Moscova şi Reazan care, aşa cum avea să demonstreze în amănunt, cu date concrete Alexader Litvinenko, după ce s-a refugiat şi a primit azil în Marea Britanie, au fost opera serviciilor federale de securitate, FSB. Ele i-au oferit lui Putin pretextul pentru pornirea celui de-al doilea război cecen şi, de fapt, întărirea puterii lui absolute. Era ceea ce Politkovskaia demonstrase şi ea, în paralel, în articolele sale.

Omul de afaceri Boris Berezovski, refugiat în Marea Britanie la finele anului 2000, pentru a scăpa de furia lui Putin, căruia i se opusese (avea să fie găsit el însuşi spînzurat la 23 martie 2013, în casa lui din Ascot, o sinucidere aparent fără niciun motiv şi dosarul sinuciderii sale a rămas pînă azi deschis), a spus despre Politkovskaia că ştie de o discuţie, în care Putin ar fi afirmat că Anna şi ceilalţi ziarişti care investighează asasinatele cu bombă ”o vor lua în cap imediat, la propriu, nu figurat” dacă ”deschid gura”.

Iar Politkovskaia a deschis-o: în cartea sa, "Dureroasa Rusie", apărută în septembrie 2006, ea a făcut un veritabil rechizitoriu al lui Vladimir Putin, acuzîdu-l că îndreaptă Rusia spre un făgaş totalitar, în care practicile KGB-ului au fost reînviate. Cea mai bună dovadă a acestui fapt avea să fie ea însăşi. Anna Politovskaia a fost împuşcată în 7 octombrie 2006, în faţa ascensorului blocului în care locuia. Poliţia a găsit un pistol Makarov şi patru gloanţe lîngă cadavru. Se pare că fusese ucisă de un asasin plătit, dar cel care l-a trimis a rămas necunoscut.

Kremlinul pregătise acoperirea crimei la comandă: în 2005, Serghei Lapin, fostul poliţist acuzat n 2001 de Politovskaia de comiterea unor atrocităţi împotriva civililor ceceni şi care o ameninţase cu moartea primise recent o condamnare de 11 ani. Ceea ce a transformat o crimă politică într-o posibilă crimă din răzbunare, moartea ziaristei nu a fost, pînă azi, elucidată.

Cum neelucidate au rămas şi tentativele de asasinat împotriva unui activist al opoziţiei anti-Putin, Vladimir Kara-Murza, care a fost subiectul unor tentative de otrăvire în 2015 şi 2017. În cazul primei, Kara-Murza a fost  internat pentru o insuficienţă renală acută, dar doctorii au găsit în sîngele lui urme de intoxicare cu metale grele. Nu s-a făcut nicio anchetă asupra tentativei de otrăvire. Internat din nou în 2017, în sîngele său, trimis la analiză într-un laborator din Germania, s-au descoperit, la fel, niveluri ridicate de mercuri, cupru, magneziu şi zinc. A avut din nou noroc şi a scăpat cu viaţă.

Atît înainte, cît şi după moartea Annei Politkovsaia, activiştii civici şi jurnaliştii de investigaţii au fost ”ţinte vii”. Iuri Şcecocikin a murit în iulie 2003, cauzele morţii sale fiind, pînă azi, clasificate. În 2018, un alt jurnalist, Piotr Verzilov a fost internat în septembrie 2018, paralizat, orb şi surd, după otrăvirea cu o substanţă necunoscută, în împrejurări care n-au fost anchetate. Ei sînt asociaţi de Kremlin ”trădătorilor” care au fugit în occident, divulgînd ”secretele” Moscovei.

”Bezjalostnîi”, adică neîndurători

Cele mai notorii cazuri ale unor tentative de lichidare a opozanţilor, persoanelor incomode politic sau a ”defectorilor” din serviciile secrete ex-sovietice arată că e vorba de o politică susţinută şi coerentă şi nu doar de ”accidente” disparate. Ele au rămas practici curente, în serviciile secrete clădite pe ruinele KGB-ului.

Cazul otrăvirii lui Viktor Iuşceko, care în 2004 era lider al opoziţiei din Ucraina a fost puternic mediatizat la vremea respectivă. Candidatul la preşedinţie cu vederi antimoscovite, care l-a învins în alegeri pe Viktor Ianukovici, pro-rus, a fost otrăvit în timp ce lua masa cu oficiali ai serviciilor de securitate ucrainiene, ingerînd o cantitate de dioxină de peste 1.000 de ori peste limitele normale. A fost salvat, rămînînd desfigurat, dar a învăţat lecţia, ajungînd, din pro-occidental, un susţinător al politicii expansioniste a lui Vladimir Putin.

Un caz care a iscat din nou, după uciderea lui Litvinenko, mari emoţii în Marea Briranie a fost tentativa de asasinare a lui Serghei Skripal, în vîrstă de 66 de ani, un fost agent dublu rus care a transmis secrete serviciilor de informaţii britanice. El şi fiica sa Iulia, de 33 de ani au fost găsiţi inconştienţi, pe o bancă din apropierea unui mall din Salisbury, în 4 martie 2018. Trasportaţi la spital în stare critică, s-a descoperit că au fost otrăviţi cu Noviciok, o neurotoxină folosită de armata sovietică în anii ’80.  Aceeaşi otravă, folosită şi împotriva lui Navalnîi. O a treia victimă, colaterală, a fost poliţistul britanic Nick Bailey, contaminat în timpul intervenţiei la locul faptelor. Londra a acuzat Moscova că se află în spatele otrăvirii celor trei. Ca de obicei, autorităţile ruse au negat orice amestec. Autorităţile britanice au inculpat, în acest caz, trei agenţi ruşi. Primii doi depistaţi, Aleksandr Petrov şi Ruslan Boşirov (posibile pseudonime), suspectaţi de comiterea atacului sînt prezentaţi în mandatul de arestare al Interpol ca membri ai serviciului de informaţii al armatei ruse (GRU). La fel şi cel de-al treilea autor, Serghei Fedotov, identificat la începutul acestei luni de poliţia britanică, fiind emis mandat de arestare şi împotriva sa, pentru posesie şi utilizare a unei arme chimice.

Anterior tentativei de crimă împotriva lui Serghei Skripal şi a fiicei sale, în noiembrie 2012, un alt azilant în Marea Britanie, Alexandr Perepilicinîi, de 44 de ani, care solicitase azil după ce a depus depoziţie într-o operaţiune rusească de spălare de bani, a fost găsit mort în apropierea locuinţei sale, dintr-un cartier de lux din apropierea Lodrei, după ce ieşise la alergat. Ulterior, i s-a găsit în sînge o otravă rară şi mortală, extrasă din plante, Moartea lui subită a rămas un mister, în afara faptului că Rusia a negat orice implicare. Deşi referindu-se la Skripal şi toţi cei asemenea lui, se spune că în 2010 Putin ar fi spus: ”Toţi cei responsabili de înaltă trădare vor da colţul”. Ceea ce a fost luat, foarte probabil, de cei ce l-au auzit, drept un ordin.

Sînt multe cazuri şi multe semne de întrebare. Unele sînt la limita ”teoriei conspiraţiei”, altele dovedite, dar orice amestec al serviciilor secrete au fost negate oficial de autorităţile ruse. Dar negările sînt făcute, pe de altă parte, cu un zîmbet nereţinut de satisfacţie. Chiar dacă în unele cazuri, nedovedite de anchetatori drept crimă sau tentativă de crimă planează posibiliattea unei întîmplări nefericite, şi ele intră în ”portofoliul” ocultei post-kaghebiste. Pentru că materia primă a poliţiei politice comuniste a fost şi rămîne frica, cultivată prin orice mijloace, chiar şi speculînd întîmplarea.

Recunosc, spăşit, că atunci cînd Alexander Litvinenko mi-a spus, la capătul discuţiilor noastre în 2004 că există mari şanse ca el să nu moară de moarte bună, pentru că foştii lui colegi din FSB sînt neîndurători (”bezjalostnîi”, a spus), nu l-am crezut. Deşi ar fi trebuit să o fac, dacă aş fi avut răbdarea să analizez succesiunea asasinatelor comise în Rusia, după sfîrşitul ”oficial” al războiului rece.   

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici