PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Costurile imperiului lui Putin. Mitul de mare putere e spulberat de cifre: Federaţia Rusă se află, în privinţa costului vieţii, între Kazahstan şi Trinidad – Tobago

Din martie acest an, copiii din Rusia au fost nevoiţi să înlocuiască jocurile Lego cu cuburi sau un fel de imitaţii locale ale Lego, pentru că gigantul danez producători de jucării şi-a retras afacerile din Federaţia Rusă, ca parte a sancţiunilor impuse pentru invadarea Ucrainei. E numai unul din efectele mărunte ale acestor sancţiuni, care îşi propun să diminueze capabilităţile militare ruseşti. Ce are Lego, comun cu războiul diin Ucraina? Ambele marchează o întoarcere în timp a Rusiei, nu numai la mentalitatea totalitară de tip sovietic, dar şi la modul de trai din vremea URSS.

7227 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Costurile imperiului lui Putin. Mitul  de mare putere e spulberat de cifre: Federaţia Rusă se află, în privinţa costului vieţii, între Kazahstan şi Trinidad – Tobago

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Costurile imperiului lui Putin. Mitul de mare putere e spulberat de cifre: Federaţia Rusă se află, în privinţa costului vieţii, între Kazahstan şi Trinidad – Tobago

Federaţia Rusă, ”colosul cu picioare de lut”

După ce a plecat MacDonalds, ruşii au inventat un lanţ de magazine, redeschis în vechile locaţii sub numele de Vkusno & tochka, adică ”Pur şi simplu gustos”, iar Starbucks au devenit Stars Coffee. Într-un mod similar s-a întîmplat cu cosmeticele. Încet, Rusia se întoarce în timp: rafturile cu produse şi etichete multicolore occidentale lasă loc producţiilor şi imitaţiilor locale, care nu le pot substitui cu succes. Viaţa cotidiană intră în regres, nu numai sub prisma renaşterii comportamentelor poliţieneşti totalitare, îndreptatate împotriva opozanţilor la război şi mobilizare: totul reintră parcă în zodia cenuşiului sovietic de altădată. Iar majoritatea ruşilor, că le place sau nu, încep să se obişnuiască şi cu asta, sau dau semne că o fac.

Rusia are însă probleme majore la nivel macroeconomic. Ceea ce nu se ştie, ori s-a ignorat, sub presiunea ”ştirilor de pe front” e că statutul ei de mare putere se clătina, încă din 2019. De atunci încoace, Federaţia Rusă e undeva pe la treimea clasamentului ţărilor lumii, după produsul intern brut, raportat la puterea de cumpărare a cetăţenilor. Anual, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială alcătuiesc o listă a ţărilor lumii, după PIB-ul raportat la paritatea puterii de cumpărare pe cap de locuitor (PPA), ceea ce cuprinde toate bunurile şi serviciile finale produse într-o ţară pe parcursul unui an, împărţite la populaţia medie din acelaşi an. Cifrele, care sînt cu titlu orientativ, pentru că nu pot fi absolut exacte, spre deosebore de PIB-ul nominal, indică o ajustare pentru costul vieţii, în fiecare ţară. Sub acest aspect, Federaţia Rusă se află în clasamentul FMI şi BM pe locul 56, în clasamentul PPA, cu 30.013 dolari. Dacă ne încălzeşte cu ceva, sîntem cu 8 locuri deasupra Federaţiei Ruse, pe locul 48, cu 36.622 dolari, deasupra Croaţiei, in vreme ce Rusia, de pe locul 56 din  se află flancată de Kazahstan (pe un loc 57, superior) şi Trinidad-Tobago, pe 59, din 192 state (ultima clasată e Burundi, cu 892 dolari pe cap de locuitor).

Deci, lucrurile nu stau deloc bine, sub aspect economic, pentru pretenţiile de mare putere ale Federaţiei Ruse. Situaţia nu era alta nici în 2019, iar acum s-a înrăutăţit, pentru că ritmul creşterii economice în Federaţia Rusă se bazează, în mod tradiţional, pe exportul de resurse naturale (gaz şi petrol), care au scăzut drastic. Astfel încît, problemele lui Putin nu sînt doar pe front – mai mari, infinit mai presante, pe termen mediu şi lung, sînt înăuntru, acasă, din cauza unei economii ineficiente şi nesustenabile, obişnuită să se bazeze, în contrapartidă cu exportul de materii prime, pe importuri de mărfuri şi tehnologii, la care acum accesul a fost stopat. Viitorul nu arată deloc roz, dar singura maşinărie rusească capabilă să funcţioneze la turaţie maximă, adică propaganda, reuşeşte să camufleze acest fapt.

Ce-i mai rămăsese lui Putin de făcut, pentru a afişa pretenţiie de mare putere ale Rusiei? Războiul. E ceea ce ştia cel mai bine să facă, după cum a procedat şi cu înscenările atentatelor cu bombă din 1999, de la Moscova şi Reazan, care au fost un pretext ideal pentru declanşarea războaielor cecene, ca o perdea de fum, pentru urcarea sa pe tron şi consolidarea unei puteri în esenţă dictatorială.

Ca orice kaghebist, Putin nu inovează, ci aplică scenarii prestabilite. Astfel încît, după modelul din Cecenia, a procedat şi în cazul Ucrainei, mai întîi în 2014, cu invadarea Crimeei. De ce avea nevoie de Crimeea? Din considerente strategice, propagandistice şi pentru consolidarea unei puteri care, în lipsa unei baze economice solide, se poate întări numai prin rapt teritorial. E ceea ce occidentul a fost departe de a înţelege şi acum plăteşte această lipsă de viziune, prin închiderea caloriferelor şi a apei calde, la iarnă. E preţul cel mai mic şi vizibil al greşelilor făcute de generaţia de politicieni Merkel-Sarkosy, în relaţia lor cu Putin şi Federaţia Rusă.

Nu că politicienii de azi, de la Bruxelles, Londra sau Washington, înţeleg prea mult din ceea ce e în mintea ruşilor şi a lui Putin. Sînt la fel de naivii şi inadecvaţi, trecînd fără nuanţe dintr-o extremă într-alta, cu măsuri uneori inutile, care nu fac decît să zgîndăre ”ursul rus”. Ce nevoie era, de pildă, să li se ia copiilor din Federaţia Rusă, lego-ul, sau ruşilor de rînd accesul la cafeaua de calitate şi chiflele de la McDonald’s? Niciuna: aceste măsuri nu fac decît să dea apă la moară propagandei antioccidentale a Kremlinului. Mult mai eficientă ar fi fost predicţia evoluţiei Federaţiei Ruse, în raporturile ei de putere, care ar fi presupus şi o reacţie fermă la invadarea Crimeei, în 2014. Semne ale ”expansionismului” rus au fost destule. Dar occidentalii s-au făcut că nu le văd: le-au plăcut sălile cu stucaturi aurite din palatele unei puteri aproape palpabile, de la Moscova şi Sankt Petesburg.

Mitul sovietic s-a spulberat încă din anii ‘80

Am avut, cum am mai retatat la MEDIAFAX, lungi discuţii cu dizidentul rus Vladimir Bukovski în locuinţa sa de la Cambridge, în Anglia, în vara anului 2004. De atunci s-a scurs mult timp, dar subiectul a rămas la fel de actual – falsa măreţie a noului imperiu rus. 

Bukovski explica orbirea occidentului faţă de adevărata natură, agresoare şi inumană prin natura ei represivă, a inventării gulag-ului, printr-un reflex denaturat, creat de rolul jucat de URSS în cel de-al doilea război mondial: ”timp de decenii, nimeni din vest nu a  îndrăznit să-i critice pe sovietici, pentru a nu-l face pe Hitler să transpară într-o lumină mai bună, prin comparaţie, aşadar din nefericire  vestul a continuat decenii întregi să-l laude pe Stalin, deşi îi cunoşteau crimele. Deşi ştim că Stalin a depins de Hitler, că Stalin l-a adus, practice la putere, l-a aprovizionat pentru război pe Hitler şi l-a împins să-şi atingă acel vis comun de a-i distruge pe toţi democraţii din Europa, încă  acceptăm vechiul joc, conform căruia credem că unul este eliberator şi celălalt este agresor”. Acum, cu agresiunea lui Putin asupra Ucrainei, pare că jocul ia sfîrşit, pentru că occidentul l-a înţeles.

Dar nu pînă la capăt. Bukovski atrăgea atenţia asupra judecăţilor superficiale asupra Rusiei, proliferate odată cu căderea Zidului Berlinului, cînd liderii vestici ”au proclamat cu seninătate două dintre cele mai mari minciuni ale vremurilor noastre. Prima, că Războiul  Rece s-a terminat şi a doua, că noi, democraţii, l-am fi cîştigat. Chiar dacă am încerca să fim mai generoşi cu interpretarea primei minciuni, totuşi trebuie să  spun că a fost una monumentală. Crizele dintre vestici şi blocul sovietic pe care conducătorii occidentali trebuie să le fi văzut ca motive reale ale întregului conflict au existat, s-au consumat ori le-au utilizat fără a informa foarte mult opinia publică despre ele. Desigur, Războiul Rece a început cu mult mai devreme de 1961, cînd a fost înălţat Zidul Berlinului şi prin urmare nu se putea încheia doar cu distrugerea acestuia şi cu manifestările deschise ale mulţimii. Acestea nu puteau să fie numai în sine o cauză a finalului acestui  război. Nu cred că cineva din vest, în cunoştinţă de cauză, putea să  încurce aceste lucruri”.

”Şi totuşi”, mai spunea Bukovski, ”din acel moment înainte, realitatea  Războiului Rece, existenţa regimului comunist totalitar şi ideologia sa au fost menajate, nu era posibil ca ele să fie criticate, nici  comportamentul totalitar şi nici ideologia comunistă, care au rămas chiar sacrosante pentru unii oameni politici din vest. Într-o asemenea măsură, încît unii dintre liderii occidentali s-au grăbit să-şi ofere sprijinul pentru a reabilita sistemul sovietic, pînă la punctul în care Mitterand, preşedintele Franţei, a sprijinit puciştii de la Moscova în 1991, în  timp ce George Bush, preşedintele american, a plecat la Kiev în acelaşi  an, unde a ţinut un celebru discurs, încercînd să-i convingă pe ucraineni să nu părăsească Uniunea Sovietică”. Ce exemplu mai evident, de orbire?

Războiul Rece a fost exclusiv şi simplist interpretat ca o competiţie între ţările militarizate ale celor două blocuri, blocul sovietic pe de-o parte şi NATO de cealaltă, ”ca  atunci să putem spune că l-am cîştigat, prin dispariţia Pactului de la  Varşovia. Dar eu nu voi face o asemenea apreciere, doar pur şi simplu pentru că blocul militar comunist s-a destrămat. Războiul Rece a fost mai mult decît atît, a fost un război al ideilor, un conflict ideologic între democraţiile liberale şi totalitarismul comunist”, spunea Bukovski. Eu adaug acum că, din acest punct de vedere, punctul lui final poate fi doar odată cu sfîrşitul războiului din Ucraina, care va indica şi cîştigătorul lui: lumea democratică occidentală, sau totalitarismul rus, comunist sau traditional ”ortodoxist”, ca pe vremea ţarilor, aşa cum l-a reînviat Putin, conştient că marxism-leninismul e o carte pierdută.

De fapt, Războiul Rece n-a fost un război cîştigat de una din părţi. Aşa cum constatase Bukovski, la capătul cercetărillor sale în arhivele sovietice, Uniunea Sovietică a dat, de fapt, ea singură faliment, din mai multe motive. Primul a fost esenţa economiei socialiste, neproductivă şi risipitoare de  la bun început. În Rusia, pînă în 1960, comuniştii au reuşit să rămînă fără forţă de muncă îndeajuns, deşi toată lumea era obligată să muncească şi oricum o făceau, dar şi aşa cel puţin o treime din locuri nu erau ocupate, în întreprinderile sovietice. Cam în acelaşi timp au rămas şi fără pămînt arabil, asta în condiţiile în care URSS deţinea o şesime din  pămîntul planetei. Pînă prin 1970 au epuizat şi petrolul, dar au avut noroc să descopere apoi ceva zăcăminte în Siberia. Economia lor era extensivă, aşa că pentru a creşte producţia, trebuiau să mărească  numărul de întreprinderi. Dacă doreau o recoltă mai bogată, aveau  nevoie de mai mult pămînt arabil. Socialismul, ca sistem, nu putea introduce o economie intensivă, care presupune costuri iniţiale mari. ”Nu au avut niciodată bani şi tehnolgii ca să o facă”, susţinea Bukovski.  

Pe de altă parte, sovieticii au cheltuit enorm cu menţinerea economică şi  militară a statelor din blocul ţărilor din orbita lor. Am citit, la rîndul meu, stenograme ale  întîlnirilor din cadrul Pactului de la Varşovia din deceniile şapte şi  opt, în care practic se vorbea deschis despre problema acestor costuri şi se punea problema reducerii lor. Costurile cu imperiul era a doua latură care a dus la acest faliment. Pe lîngă colapsul  economic intern, cealaltă latură, poate chiar prima în ordinea importanţei este costul unui imperiu, iar costul imperiului creştea progresiv, o  dată cu excesele politicii externe agresive, de impunere a  socialismului în cît mai multe noi zone de pe glob.

Cu cît mai multe ţări erau “salvate” de Uniunea Sovietică de sub “lanţurile capitalismului”, cu atît procesul de menţinere a imperiului era mai scump pentru Uniunea Sovietică. Cuba, susţinea Bukovski, îi costa cam şapte miliarde de dolari pe an, Vietnam alte trei miliarde şi jumătate, în Africa e chiar imposibil de calculat cît de mulţi bani s-au risipit. ”Îmi amintesc fragmente din minute ale întîlnirilor de Prezidiu ale Sovietului Suprem, care transcriu discuţiile din timpul crizei poloneze, începută în urmă cu un sfert de secol. Acela este probabil momentul în care liderii URSS au înţeles pagubele aduse sistemului lor  intern de menţinerea blocului sovietic, unul din principalele motive ce au dus la criza majoră declanşată un deceniu mai tîrziu. Ca parte a condiţiilor pentru  introducerea Legii Marţiale în Polonia, generalul Jaruzelski a cerut sovieticilor  să asigure aprovizionarea oraşelor industriale poloneze cu 30.000 de  tone de carne. Evident că, dacă ar fi decis impunerea legii marţiale în ţară, ar fi vrut să asigure un ajutor economic sovietic, prin care să se aducă carne în magazine, pentru a-i calma pe polonezii revoltaţi. Iar Uniunea  Sovietică nu a putut face rost de 30.000 de tone de carne! Fiecare întîlnire politică începea în acele zile cu Brejnev, întrebîndu-şi tovarăşii cum stau cu planul la adunatul de carne pentru Polonia.

Gorbaciov, care la acea vreme era secretarul responsabil pentru agricultură, sărea în sus şi spunea într-una: Da, tovarăşe Brejnev, am trimis directive în fiecare district şi la fiecare comitet din oraşe pentru ajutorarea tovarăşilor polonezi şi toată lumea răspunde cu mare entuziasm  la directivele dumneavoastră, la care, la un moment dat, Brejnev i-a răspuns: Bine, e drăguţ, dar cum rămîne cu carnea? Avem carnea?  Răspunsul pe care l-a  primit la şedinţă a fost că De fapt, nu am făcut rost de carne. Luni la rînd, un imens super-stat s-a chinuit din răsputeri să găsească 30.000 tone de carne. Şi, pînă la urmă, tot nu au reuşit. Au făcut rost numai de 16.000 de tone, mai mult de atîta nu au reuşit. Acela a fost punctul de cotitură în propria lor percepţie a ceea ce se întîmplă, au înţeles în sfîrşit că baza lor economică este prea mică pentru ambiţiile lor  globale, nu erau capabili să plătească pentru acest imperiu care se afla într-o continuă creştere, care aproape înconjurase pămîntul”.

În acelaşi timp, în aceiaşi perioadă, în România Ceauşescu a venit foarte supărat de la CAER, să spună că Rusia şi Polonia au cerut României o contribuţie importantă de conserve de carne şi că a reuşit să reducă cantitatea cerută, dar că “tot trebuie să le dăm ceva”. Supărarea lui era că acea carne va ajunge la cei revoltaţi, pe care îi considera “contrarevoluţionari” sau “oameni fără minte, manipulaţi de cercurile imperialiste”. A admis însă că trebuie să se manifeste solidaritate tovărăşească cu tovarăşii polonezi care întîmpină probleme şi a dispus să se adune produsele necesare. Atunci, după experienţa sovietică, a început “raţionalizarea consumului de carne”, care însemna, de fapt, reintroducerea cartelelor. Şi carnea “raţionalizată” a rămas, pînă în 1989, alături de alte alimente care se adăugau treptat pe listă.

Comunismul a murit, pur şi simplu, de foame – din cauza propriei ineficienţe economice. După acelaşi model, poate veni şi sfîrşitul oligarhiei în fruntea căreia se află Putin, căci sistemul de putere e acelaşi şi are baze economice la fel de firave, în care ”o defecţiune cît de mică a sistemului afectează serios întreaga maşinărie. În asta a stat falimentul  internaţionalismului proletar, promovat de URSS”. După acelaşi model, războiul din Ucraina poate fi pentru Putin şi pentru ambiţiile imperial ruseşti (care din nefericire sînt susţinute de o largă pătură a populaţiei ”imperiului Federaţiei”, din nostalgia puterii pierdute a URSS, deşi aceasta a fost o falsă putere), un început al sfîrşitului. Pentru că realitatea crudă a cifrelor arată cu totul altceva, decît propaganda Kremlinului: că Federaţia Rusă se află, de fapt, clasată între Kazahstan şi Trinidad-Tobago.  

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici