PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cum s-a lăsat exploatat ”în orb” Macron, un miop politic, de experimentatul kagebist, Putin

La sfîrşitul săptămînii trecute, vineri, Consiliul Constituţional al Franţei a votat reforma lui Macron, de mărire a vîrstei de pensionare, de la 62 la 64 de ani. Consiliul e un fel de Curte Constituţională ca a noastră, numit politic şi care în genere votează cum i se cere, dacă nu cumva e în joc propriul interes (cum s-a întîmplat în Romînia în cazul pensiilor speciale, pe care judecătorii au refuzat să şi le taie, declarînd că reducerea lor e ”neconstituţională”. Franţa a explodat, popularitatea, cîtă mai era, a preşedintelui Macron a dispărut sub valul de proteste şi dreapta a sărit nesperat în sondaje, în vreme ce străzile s-au umplut de milioane de protestatari. Dar dezastrul provocat în plan extern de un preşedinte care pare pe zi ce trece din ce în ce mai iresponsabil, determinat parcă să distrugă ”pas cu pas” şi el ţara pe care a fost pus să o conducă, este mult mai mare.

Emmanuel Macron e un om deosebit de orgolios, ceea ce-l aseamănă perfect preşedintelui nostru Iohannis. Numai că Franţa joacă, pe scena internaţională un rol la care acesta din urmă nici nu poate visa. De aceea, daunele aduse de Macron prin politica sa, care s-a vrut una ”abilă”, dar a degenerat într-o milogeală şi a distrus cu totul prestigiul ţării sale, sînt mult mai mari. În ultima săptămînă, gafele preşedintelui francez s-au ţinut lanţ. Pare că şi-a pierdut cu totul busola – pozînd într-un ”pan-europenism” anti-american, la modă în ţara sa, Macron a împins această politică populară printre francezi, în încercarea de a se da mare şi a-şi recîştiga prestigiul pierdut, pînă la a deveni de-a dreptul servil, în faţa Moscovei şi a Beijing-ului, din ce în ce mai vizibil transformate într-un fel de ”axă a răului”, o alianţă care prefigurează revenirea la războiul rece între est şi vest, la anvergura lui de odinioară.

Macron este un fel de experiment în politica franceză. Iniţiator al unei mişcări politice ”antisistem”, care contesta atît stînga, cît şi dreapta tradiţionale din Franţa, o mişcare din care s-a hrănit prin ”agentul Cioloş” şi alţii ”userismul” neomarxist de la noi, el a fost mai întîi socialist, pînă cînd şi-a găsit vocaţia: nici de stînga, nici de dreapta. Doar ”antisistem”, adică în fond ”şi de stînga, şi de dreapta”, cum s-a autodefinit Macron, ales în mai 2017, la numai 39 de ani, preşedinte al Franţei, cu nu mai puţin de 65% din voturi. Era necunoscut francezilor înainte cu trei ani de alegerea sa, dar mişcarea pe care a iniţiat-o, după ce i-a părăsit pe socialişti, intitulată ”En Marche”, inspirată de un liberalism de centru pan-european, a prins rapid, într-o Franţă nemulţumită atît de eşecul stîngii, cît şi de ascensiunea dreptei. Temele jucate atunci ţineau de poziţionarea faţă de politica de imigraţie şi nevoia de reformare a unui sistem politic ”îmbătrînit”, pe care Emmanuel Macron promitea să-l shimbe. Şi l-a făcut praf. În aprilie 2022, în lipsa unei alternative, Macron a cîştigat un al doilea mandat de preşedinte – asemănarea cu preşedintele nostru Iohannis oprindu-se aici.

Lipsa de experienţă politică a lui Emmanuel Macron pare depăşită doar de cea de viaţă. A făcut studiile la un colegiu iezuit, de unde a ieşit cu orientări de stînga şi căsătorit cu profesoara lui de latină, Brigitte Auzière, cu 24 de ani mai în vîrstă ca el. Pentru a evita atunci un scandal, cînd relaţia între elev şi profesoară a ieşit la iveală, primul s-a mutat la un liceu parizian, iar viitoarea sa soţie la un colegiu catolic privat. Macron a absolvit apoi Filosofia şi prestigioasa École Nationale d'Administration, devenind înalt funcţionar public, pînă la nivelul de ministru al economiei, sub Francois Hollande. Înainte de aceasta, a mai avut şi o opţiune pentru afaceri, părăsind pentru o vreme ”politica publică” pentru mult mai bănoasa ofertă venită de la Banca de Investiţii Rothschild. Şi cam atît e ce se putea spune despre el, cînd la 39 de ani a ajuns preşedinte al Franţei.

Acum, francezii plătesc scump ”cea de-a treia opţiune”, mai puţin scump decît au plătit romînii guvernarea Cioloş sau experimentul USR la guvernare. Închipuiţi-vă ceva între Ghinea şi Stelian Ion preşedinte, şi veţi avea imaginea dezastrului pentru Franţa, cu Macron în fruntea ei.  

”Stîlpul lumii” de la Palatul Elysée şi telefoanele lui înroşite cu Moscova

Emmanuel Macron se imaginează pe sine drept un mare strateg, un stîlp al lumii. A inaugurat, din acest motiv, şi o politică a telefonului prezidenţial, după moda americană lansată de Kennedy şi discuţiile acestuia cu Hrusciov, care au dus în cele din urmă la stingerea ”crizei rachetelor” din 1962 şi evitarea unui al treilea război mondial şi holocaust nuclear. Doar că, nici Macron n-are nimic, în afara tinereţii, din atuurile lui Kennedy şi nici Putin, interlocutorul său, nimic comun cu Nikita Hrusciov. Macron însă pare că n-a ieşit din aventura sa adolescentină cu profeoara de latină, socotindu-se mai matur şi mai inteligent decît toţi liderii occidentali la un loc, în fruntea cărora caută să se cocoaţe, după ce locul a fost lăsat liber de venerabila Merkel, la statutul şi poziţia căreia tînărul francez n-a cutezat să viseze. După pensionarea ei anticipată, cînd politica de deschidere a Europei faţă de imigranţi şi concesiile făcute lui Putin şi-au arătat rezultatele, Macron s-a şi văzut, pe loc, succesorul cancelarului Angela Merkel, în fruntea Europei. Numai că, şi de astă dată, a fost o pălărie mult prea mare pentru el. Ambiţiile lui costă mult mai mult, şi pe toată lumea – nu doar pe francezi.

Macron l-a sunat pe Vladimir Putin cu patru zile înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, după cum avea să iasă la iveală şase luni mai tîrziu. Dacă discuţia ar fi avut succes, fără îndoială că s-ar fi vorbit de această discuţie imediat. Emmanuel Macron a încercat, naiv, să afle care sînt intenţiile Rusiei, iar ele s-au văzut la 24 februarie. Însă atunci, la telefon, Putin l-a amăgit, lăsîndu-i lui Macron iluzia că el poate media o întîlnire cu preşedintele SUA la Geneva, pentru a încerca o detensionare a conflictului. Deşi Putin n-a părut încîntat, Macron insista: ”Mai presus de orice, trebuie să pregătim această întîlnire în avans”, iar Putin şi-a dat ”acordul de principiu” asupra acestui pas. Numai că el nu însemna şi că această întîlnire va avea loc, cum a înţeles de aici naivul lider francez, care i-a transmis lui Putin: ”Păstrăm legătura în timp real. De îndată ce apare ceva, mă suni”, îi spune lui Putin. A apărut invazia Ucrainei. Dar, cu patru zile înainte de ea, ironic (în lumina evenimentelor ulterioare). Putin a încheiat conversaţia cu un ”mulţumesc, domnule preşedinte”, rostit în limba franceză. Discuţia a avut loc duminică dimineaţa, pe 20 februarie. ”Nu-ţi ascund nimic, acum sînt la sala de hochei, într-o pauză”, începuse Putin conversaţia, cînd a fost sunat. Iar dumincă la prînz, Palatul Elysée a anunţat deîndată ”un viitor summit Biden-Putin”, care nu a avut loc niciodată: peste patru zile, Rusia declanşa războiul cu Ucraina.

Toate telefoanele pe care Macron i le-a dat lui Putin au urmat cam acelaşi scenariu. La patru zile după izbucnirea conflictului, preşedintele Franţei, deşi minţit prima oară, a sunat din nou la Kremlin, după ce în prealabil discutase cu Volodimir Zelenski. Macron continua, contrar evidenţelor, să se considere un fel de ”porumbel al păcii”. Putin şi-a recitat poezia cu ”denazificarea Ucrainei” şi a pus, clar, o primă condiţie occidentului, prin ”recunoaşterea suveranităţii asupra Crimeei”. Nu va înceta conflictul, atîta vreme cît ”interesele legitime de securitate ale Rusiei nu sînt luate în considerare, necondiţionat”. N-a avut loc nici oprirea ofensivei ruse împotriva Ucrainei, nici ”aplicarea unui armistiţiu imediat”, solicitate de Macron, ca punte a primelor discuţii pentru pace. Dimpotrivă. Macron precizase că ”trebuie respectate pe teren: o încetare a tuturor loviturilor şi atacurilor asupra civililor şi cartierelor rezidenţiale, o protecţie a întregii infrastructuri civile; o securizare a axelor rutiere”. Din nou, Palatul Elysée a anunţat triumfal că ”Putin şi-a confirmat dorinţa de a se angaja asupra acestor trei puncte”. Şi ştim cu toţii ce s-a întîmplat ulterior, în Ucraina.

Miopia francezului s-a accentuat. În 3 mai, la două săptămîni după confirmarea lui în al doilea mandat prezidenţial, Macron a vorbit din nou cu Putin la telefon. Acesta din urmă i-a cerut ca Occidentul ”să nu mai furnizeze arme Ucrainei”, deşi germanii, de pildă, nu trimiseseră la momentul acela decît pături şi căşti. Macron i-a cerut să înceteze războiul, blocada din Marea Neagră şi să permită retragerea populaţiei civile din Mariupol. În comunicatul preşedinţiei franceze, se spunea între altele: ”Preşedintele Republicii a făcut apel la Rusia să îşi asume responsabilităţile care îi revin în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate, punînd capăt acestei agresiuni devastatoare. Acesta şi-a exprimat dorinţa continuă de a lucra în vederea unei soluţii negociate care să permită pacea şi respectarea deplină a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei. În cele din urmă, preşedintele Republicii şi-a reînnoit cererea de încetare a focului”.

A fost un prilej pentru Kremlin să arunce pisica asupra cancelariilor occidentale. Putin a precizat în urma discuţiei cu Macron, că ”Occidentul ar putea ajuta la stoparea acestor atrocităţi, prin exercitarea unei influenţe adecvate asupra autorităţilor de la Kiev, precum şi prin oprirea furnizării de arme către Ucraina”. Fiecare discuţie cu liderul francez i-a oferit, de fapt, lui Putin prilejul de a-i face vinovaţi de izbucnirea războiului pe ”naţionaliştii” şi „neonaziştii” ucraineni, de parcă aceştia ar fi invadat Federaţia Rusă şi chiar pentru ”decesele din rîndul civililor”. Profitînd de credulitatea lui Macron, devenit ”vector” de comunicare al Kremlinului, liderul rus i-a spus la fiecare discuţie lui Emmanuel Macron că ”Moscova este pregătită pentru dialog cu Ucraina”, în vreme ce noi camioane cu rachete soseau pe front, pentru a bombarda oraşele şi infrastructura ţării. Putin l-a folosit cu bună ştiinţă pe Macron, în vreme ce-l mîngîia pe creştet. Chiar şi comunicatul Kremlinului, cu ocazia realegerii preşedintelui francez o dovedeşte: ”Vladimir Putin l-a felicitat pe Emmanuel Macron pentru victoria sa în recentele alegeri prezidenţiale şi realegerea sa în funcţia de şef al statului. Schimbul de opinii privind situaţia din Ucraina a continuat. Preşedintele rus a informat cu privire la progresul operaţiunii militare speciale de protejare a republicilor din Donbas, inclusiv eliberarea Mariupolului şi evacuarea civililor reţinuţi de naţionalişti la uzina Azovstal”.

Şi aşa mai departe. Degeaba, încă de atunci premierul polonez, Mateusz Morawiecki, a criticat telefoanele pe care Macron i le-a tot dat lui Putin. Preşedinţia franceză a continuat să susţină că acestea i-au permis lui Emmanuel Macron ”să rămînă în contact” cu Kremlinul, ceea ce ”nu este o dovadă de complezenţă şi nici de slăbiciune”, explica Palatul Elysée. Dar tocmai asta era. Cînd în aprilie 2022 Franţa, în eforturile coordonate cu ţările Uniunii Europene a decis şi ea  expulzarea a 35 de diplomaţi ruşi, numai diplomaţia franceză a primit un ”block” de la Moscova. Nu şi preşedintele Macron, despre care Dmitri Peskov, purtătorul de cuvînt al Kremlinului spunea chiar atunci, într-o atmosferă tensionată: "Eforturile preşedintelui Macron sînt foarte apreciate, apreciem dialogul permanent cu preşedintele Vladimir Putin. Există puţine ţări care îşi pot permite să facă acelaşi lucru. Preşedintele american, Joseph Biden, este puţin diferit, el a ales calea atacurilor personale, ceea ce limitează posibilităţile de dialog". Pentru ruşi, Macron era socotit mai presus de Biden, ceea ce pentru preşedintele francez a fost o mare onoare. Şi ”administraţia Macron” a continuat cu această autoamăgire, în care a tîrit o mare parte a Europei. Ceea ce a făcut ca ajutorul oferit Ucrainei să tergiverseze, a lungit războiul şi a mărit numărul victimelor. 

Cînd a avut interesul, cum s-a petrecut de pildă în 11 septembrie anul trecut, Putin l-a sunat pe Macron, pentru a bate cu pumnul în masa, în legătură cu cerealele ucrainene, care nu ajung în ţările sărace, ci ”la masa bogaţilor”, cum îşi făcea propagandă liderul de la Kremlin. Putin l-a pus chiar la punct pe Macron în termeni duri în octombrie, cînd a apărut un film documentar în care era difuzată filmarea convorbirii pe care Macron a avut-o cu liderul rus la patru zile înaintea izbucnirii războiului. Însuşi Macron a căutat să minimalizeze importanţa aceste convorbiri cu Moscova, cînd a fost cazul. De pildă, înaintea vizitei lui în Statele Unite, pentru a contracara vreo întrebare asupra acestei relaţii stranii între Kremlin şi Palatul Elysée, preşedinţia franceză preciza într-un comunicat că aceste convorbiri ale lui Macron ”la telefon cu liderul de la Kremlin au loc în funcţie de nevoi şi nu pe bază de rutină”. Dar tocmai asta deveniseră – o satisfacere a nevoilor lui Putin de a-şi prezenta, printr-un canal occidental, la cel mai înalt nivel, propria versiune asupra războiului. Şi, pentru Macron, iluzia că e important pe lume.

De fapt, din orgoliu gratuit, un lider occidental de primă mărime, miop politic, s-a lăsat exploatat ”în orb” de experimentatul fost kagebist Putin, iar acum acelaşi lucru îl face China cu acelaşi Emmanuel Macron, cu costuri mult mai mari pentru comunitatea liberă. Se pare că dezastrele lui Macron în politica mondială pot fi oprite numai de cele pe care le produce în propria ţară, şi la care francezii reacţionează.