PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Tragedia războiului: ”În jur e o tăcere de cimitir. Nu sînt maşini, nu se aud voci, pe bănci nu sînt copii şi bunici. Chiar şi vîntul a murit”.

Lacrimile – o banalitate, într-un oraş asediat

Mariupol, oraş din sud-estul Ucrainei, a fost atacat în prima zi a invaziei armatei Federaţiei Ruse, pe 24 februarie, cînd au început bombardamentele. Oraşul are o semnificaţie aparte în fosta Uniune Sovietică. Înainte de 1989, purta numele Jdanov, pe cel al activistului devotat lui Stalin, care a fost pînă la moartea lui din 1948 principalul aghiotant al dictatorului, în secretariatul Comitetului Central. Andrei Jdanov, personaj cultivat, vorbitor de franceză şi amator de literatură şi muzică clasică, a fost principalul ideolog al stalinismului. Organizator al marii terori din 1938, a asigurat fidelitatea intelectualilor faţă de despotismul Stalinist. E portretul istoric al actualilor ”silovki”, care-l slujesc în prezent pe Vladimir Putin. Mariupol, oraşul-port la Marea de Azov fusese locul său de naştere.

Dar în ochii lui Putin, Mariupol a fost oraşul care i s-a împotrivit, cu succes, la anexarea Crimeei. Atunci, ca şi acum, ocuparea şi anexarea sa la Federaţia Rusă a fost împiedicată de Batalionul ”Azov”. E principala vină a voluntarilor batalionului, care le aduce acestora atributul de fascişti şi, dealtfel întregului război de apărare, pretextul de defascizare a Ucrainei. Împotriva Mariupolului s-a concentrat, din prima zi a războiului, cînd a devenit evident că armata rusă nu va fi întîmpinată cu flori, întreaga ură şi toate resentimentele lui Putin împotriva ucrainenilor. 

N-am să zăbovesc detaliind strategia asediului armatei ruse asupra oraşului, supus zilnic şi din ce în ce mai intens bombardamentelor, pentru a-i slăbi apărarea şi a-l cuceri. Ci asupra dramei unora dintre locuitorilor săi. Războiul nu e doar o tragedie colectivă. Cronicile personale ale suferinţelor îndurate de asediaţi sînt îndeobşte cele care dau natură epică istoriei, care nu se poate scrie decît schematic după jurnalele operaţiunilor militare. Ele dau substanţă naraţiunii. Pentru că istoria, ca disciplină umanistă, are în centrul ei omul. Persoana, cu nume şi prenume şi destinul ei. În cazul unui război, suferinţele ei.  

De la patru sute de mii de locuitori, acum oraşul Mariupol nu mai are nici jumătate din populaţia sa dinaintea asediului. O mare parte au reuşit să fugă, în special în primele zile. Din ce în ce mai puţini apoi, după ce oraşul a fost încercuit şi supus asaltului neîncetat. Restul au fost ucişi. Cadavrele au fost îngropate doar în primele zile în cimitire. Apoi cimitirele însele au fost bombardate. Apoi n-a mai avut nici cine să le ducă acolo, pe străzile acoperite ceas de ceas de covoare de bombe. Apoi, n-a mai fost nici cine să le îngroape, chiar şi în faţa blocurilor, pe peluze. Cadavrele au fost aşezate în balcoane, sau în apartamentele deja afectat de bombe, transformate ad-hoc în morgă, aşteptînd răgazuri între bombardamente şi oameni care să-şi facă curaj să le îngroape.

Fără lacrimi, care au secat, ori nu-şi mai află rostul. Tania şi Dmitro Shvets au stat 23 de zile în pivniţa lor din Mariupol, transformată în adăpost, cu fiica lor de 7 ani Vlada şi cu părinţii lor, pînă cînd tinerii soţi şi fiica lor au reuşit să fugă din oraşul asediat. Pînă atunci, povestea Tania, soţul său a plecat din pivniţă de cîteva ori, să caute mîncare şi apă, văzînd peste tot în oraş cruci făcute din două beţe de lemn, marcînd morminte proaspăt săpate prin spaţiile verzi dintre blocuri. ”Îngropam oameni în faţa grădinilor lor. Vecinii noştri ne-au cerut să ajutăm să săpăm morminte pentru fiii lor, pentru copiii lor”. Cînd se afla la o coadă pentru apă la una din puţinele cişmele din oraş, o bombă a căzut peste rînd, ucigînd trei persoane. Dmitro a ajutat la îngroparea lor. La fel a făcut şi Tania: ”Am adunat multe cadavre. Oamenii le-au pus fie în şanţuri, fie în clădiri. Unii dintre ei au luat în maşini trupuri ca să le ducă să le îngroape. Rîuri de sînge curg pe stradă”, a spus ea.

Fără lacrimi. Lacrimile devin banalitate, într-un oraş asediat, în care principala problemă a oamenilor e cum să rămînă în viaţă. Lipsiţi total de utilităţi ale vieţii cotidiene, pe care nici nu le băgau în seamă, dar au devenit esenţiale, odată ce lipsesc. Precum apa de băut, înlocuită de zăpadă topită. Sau curentul electric, o fărîmă de lumină, în adăposturile în care s-au transformat ad-hoc pivniţele caselor şi subsolurile de bloc. Să nu mai vorbim de hrană. Mulţi dintre localnici au fost avertizaţi în legătură cu ce-i aştepta şi au crezut că sînt pregătiţi. Au avut şi un scurt răgaz să se aprovizioneze, în primele zile. N-au avut însă, precum cei foarte vîrstnici care, copii fiind, au trait în zilele de asediu ale oraşului, din vremea ultimului război mondial, ”ştiinţa asediului”.

Dmitro şi Tania, tinerii din Mariupol, au povestit că ei se considerau pregătiţi pentru război: avea bani strînşi, puşi deoparte. Dar s-au trezit că ar fi trebuit să-şi asculte mai atent bunicii, cînd le povesteau despre zilele de asediu asupra Mariupolului, din cel de-al Doilea Război Mondial. Cînd un săculeţ de făină şi altul de cartofi, un mănunchi de lumînări şi o canistră cu apă au făcut diferenţa între viaţă şi moarte. Tania a scris pe facebook: ”Nu ştiam că se va întîmpla asta... în loc de toţi banii şi telefoanele, trebuie să ai acasă două valize cu baterii, lumînări, chibrituri, medicamente şi şosete de schimb... ai nevoie de o valiză. Asta îţi va salva viaţa. Nu aveam chibrituri sau lumînări. De unde le poţi lua cînd ai bani, dar nu mai există farmacii sau magazine? Nu ne-am făcut baie timp de trei săptămîni. Pentru toaletă am folosit o găleată şi un sac”. Cei doi tineri, Dmitro, Tania şi fiica lor au părăsit oraşul după 23 de zile, dar părinţii lor au rămas în pivniţa casei, transformată în adăpost. Dmitro a spus că a fost prima oară văzîndu-şi tatăl plîngînd: ”Mi-a spus „te rog... fiule, pleacă... pleacă şi scoate-ţi familia”.

Jurnalul Nadejdiei

În acest oraş asediat a trăit zile cumplite şi o tînără femeie, Nadejda Sukorukova, corespondent de televiziune. Ei îi aparţine descrierea din titlu, a oraşului asediat Mariupol: ”În jur e o tăcere de cimitir. Nu sînt maşini, nu se aud voci, pe bănci nu sînt copii şi bunici. Chiar şi vîntul a murit”.

Jurnalista, din cite am văzut în reportajele ei anterioare asediului Mariupolului era specializată în reportaj social: a mers în cămine de bătrîni, a intervievat defavorizaţi ai sorţii, arătînd o mare empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă. De la începutul asediului, s-a trezit protagonistă a sufeinţelor descrise pînă atunci la alţii. Şi a avut ştiinţa şi talentul să-şi relateze, zilnic, pe pagina ei de facebook, propriile trăiri din zilele asediului oraşului, pînă la momentul în care a reuşit să părăsească Mariupolul, ajuns în ruină după trei săptămîni de bombardament neîncetat, care i-a decimat populaţia, provocînd victime civile care depăşesc ordinul zecilor de mii.

În Mariupol, unde oamenii nu mai au demult curent electric, mîncare şi apă, ajunsă în pragul deznădejdii, Sukorukova scria la un moment dat: ”Sînt sigură că voi muri în curînd”. A avut însă tăria să-şi povestească experienţele, cît şi să supravieţuiască. Relatările ei sînt pagini emoţionante, care descriu cu acurateţe iadul. Iată, de pildă, relatarea unui bombardament, unul din miile care s-au repetat, de la intensificarea lor în a treia zi de asediu a oraşului, pe 27 februarie, pînă la a ajunge o prezenţă continuă, în diferite puncte ale oraşului.

Aceste puncte nefiind cu putinţă de anticipat. Ceea ce a făcut şi mai cumplită aşteptarea bombelor, aducătoare de moarte. ”Mai întîi sună sirenele. Sună a metal bolnav, ca şi cum cineva ar întoarce un cerc imens şi măsoară distanţa pînă la adăpostul tău. Ca să-l lovească mai exact. Apoi zboară o carapace. Auzi un ciocan imens, lovind acoperişul de fier şi apoi o gheaţă teribilă, ca şi cum un cuţit uriaş ar tăia pămîntul, sau un uriaş masiv de fier se plimbă în cizme forjate peste pămînt şi calcă peste case, copaci, oameni. Stai jos şi realizezi că nici măcar nu te poţi mişca. Nu poţi fugi, n-are rost să ţipi, n-are niciun rost să te ascunzi. El te va găsi oricum, dacă vrea… Se pare ca s-au testat tot felul de arme pe noi, în cîteva saptamani. De ce le pasă lor, cu ce să ne omoare? Dar nu, ei abordează procesul de crimă într-un mod creativ şi divers”.

Nadejda exprimă în mod concret disperarea şi neputinţa, în faţa unei morţi aleatorii, sub covorul de bombe care s-a aşternut asupra oraşului. ”Vreau să devin un bob de mazăre şi să mă rostogolesc în crăpăturile subsolului. Poate aşa există o şansă de supravieţuire? Am învăţat să trăiesc fără lumină, gaz, curent electric. Nu am vrut să mănînc, am încercat să beau apă economic. Pentru că a fost înfricoşător, să mă gîndesc că trebuie să ies afară, să aduc apă. A fost adusă de oameni de rînd şi distribuită gratis. Am visat două lucruri, să nu fiu împuşcată şi să fac un duş fierbinte, înainte să mor”.

Nadejda Sukorovka n-a murit. Zilele trecute, a reuşit, ca şi Tania şi Dmitro, să părăsească oraşul. Cei care i-au urmărit jurnalul zilnic, s-au impacientat, sesizîndu-i absenţa temporară pe facebook. O prietenă a intervenit: ”Nadejda Sukorovka a supravieţuit, s-a mutat şi povesteşte în continuare”. Aşa s-a şi întîmplat. Jurnalul ei anterior însă e o lectură terifiantă – nici cel al acestor zile, în care Nadejda observă atît gesturile de generozitate, cît şi meschinăria unor ”speculanţi” ai războiului, care-i jecmănesc pe refugiaţi, nu e mai prejos. Rîndurile ei vor deveni, în zile mai bune, precum toate mărturiie, din toate oraşele asediate ale Ucrainei, nu numai din Mariupol, o cronică a războiului şi a cruzimilor sale, cît şi o probă într-un proces necesar, împotriva lui Vladimir Putin, pentru crimă împotriva umanităţii. Dacă umanitatea există, acest proces va avea, fără îndoială, loc.