[ANALIZĂ] Prețul celibatului: Ce taxe plătești în plus la stat dacă ești singur în România vs. Spania

Publicat: 12 08. 2026, 15:27
Actualizat: 12 08. 2026, 15:29

Diferența esențială constă în filozofia diferită a sistemelor de taxare. În Spania, impozitarea pe venit ține cont în mod direct de situația personală și familială, prin mecanismul „minimului personal și familial”, în timp ce România aplică o cotă unică de 10% pentru impozitul pe venit și acordă deduceri personale și familiale mai limitate. Diferențele dintre cele două sisteme devin vizibile mai ales atunci când este comparată situația unei persoane singure cu cea a unei familii cu copii.

Eurostat și datele oficiale confirmă că România ocupă primul loc în Uniunea Europeană ca nivel al taxării muncii pentru persoanele singure fără copii. Pentru un salariat fără copii, povara fiscală asupra muncii este, astfel, una dintre cele mai ridicate din Europa, în timp ce sistemul spaniol introduce mai multe mecanisme prin care situația familială poate reduce impozitul datorat.

Mecanismul oficial din Spania: „Minimul personal și familial”

În Spania, sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor fizice, cunoscut sub denumirea de IRPF (Impozitul pe venitul persoanelor fizice), include un mecanism numit „mínimo personal y familiar”, adică „minimul personal și familial”. Acesta are rolul de a ține cont de banii necesari contribuabilului și familiei sale pentru acoperirea nevoilor de bază.

Pentru 2025, cuantumul general al minimului personal este de 5.550 de euro pe an pentru fiecare contribuabil. La această sumă se pot adăuga valori suplimentare în funcție de vârstă și de situația familială. Pentru copii, mecanismul este mult mai consistent decât o simplă deducere simbolică din impozit.

Pentru fiecare copil aflat în întreținere, cuantumul minimului familial este:

  1. 2.400 de euro pe an pentru primul copil,
  2. 2.700 de euro pentru al doilea,
  3. 4.000 de euro pentru al treilea
  4. 4.500 de euro pentru al patrulea și următorii;
  5. se adaugă încă 2.800 de euro pe an pentru fiecare copil mai mic de trei ani.

Aceste sume nu reprezintă bani virați direct familiei, ci cuantumuri care sunt luate în calcul la stabilirea impozitului pe venit. Cu alte cuvinte, sistemul fiscal spaniol ține cont de faptul că o persoană cu copii are alte nevoi financiare decât un contribuabil fără persoane în întreținere.

Există și posibilitatea impozitării comune pentru anumite familii. De exemplu, în cazul unui cuplu căsătorit în care unul dintre soți nu obține venituri sau are venituri foarte mici, declarația comună poate reduce baza impozabilă prin mecanismele prevăzute de legislația spaniolă. Agenția Fiscală spaniolă prevede, în cazul impozitării comune a unității familiale, o reducere a bazei impozabile cu 3.400 de euro în anumite situații.

Cum funcționează sistemul din România

În România, situația este diferită. Impozitul pe venit este de 10%, iar principalele contribuții sociale obligatorii sunt contribuția de asigurări sociale (CAS), de 25%, și contribuția de asigurări sociale de sănătate (CASS), de 10%. Aceste contribuții reprezintă cea mai mare parte a taxelor reținute din venitul salarial și nu sunt diferențiate în funcție de numărul de copii ai angajatului, potrivit Pluxee.

Diferențierea apare în special prin deducerea personală. Aceasta poate reduce baza asupra căreia se calculează impozitul pe venit pentru anumite categorii de salarii, iar valoarea deducerii ține cont și de numărul persoanelor aflate în întreținere.

Pentru veniturile care se încadrează în condițiile prevăzute de lege, există și deducerea personală suplimentară pentru copii. În cazul copilului înscris într-o unitate de învățământ, aceasta este de 100 de lei pe lună pentru fiecare copil. Important este însă că suma respectivă reduce baza impozabilă, nu impozitul datorat cu 100 de lei. La o cotă de impozitare de 10%, efectul direct asupra impozitului este de aproximativ 10 lei pe lună pentru fiecare copil.

Aici apare una dintre cele mai importante diferențe față de sistemul spaniol: în România, contribuțiile sociale de 35% nu sunt reduse în funcție de situația familială. Faptul că un salariat este singur sau are mai mulți copii nu schimbă CAS și CASS datorate pentru salariu.

Diferența se vede cel mai bine în cazul familiilor

În Spania, situația familială este integrată mai profund în calculul impozitului pe venit. O persoană singură pornește de la un anumit nivel de impozitare, în timp ce un contribuabil cu copii poate beneficia de cuantumuri suplimentare ale minimului personal și familial. Cu cât numărul copiilor este mai mare, cu atât aceste cuantumuri cresc.

În România, diferența dintre un salariat fără copii și unul cu copii este mult mai redusă în ceea ce privește taxarea salariului. Deducerile pot diminua impozitul pe venit, însă nu schimbă nivelul principalelor contribuții sociale.

Asta înseamnă că două persoane cu același salariu brut, dintre care una este singură și cealaltă are copii, pot ajunge în România la venituri nete foarte apropiate. Diferența există, dar este relativ mică în comparație cu diferențele care pot apărea în sistemul spaniol.

România, în topul taxării muncii pentru persoanele singure

Diferența dintre cele două sisteme devine și mai relevantă atunci când este privită prin prisma taxării totale a muncii. Datele europene arată că România are una dintre cele mai mari poveri fiscale asupra veniturilor obținute din muncă pentru persoanele singure fără copii și se află pe primul loc în Uniunea Europeană în această categorie.

În Spania, taxarea muncii este și ea ridicată, însă sistemul fiscal ține mai mult cont de situația familiei. Prin minimul personal și familial, copiii și alte persoane aflate în întreținere pot influența cuantumul venitului luat în calcul la stabilirea impozitului.

În România, sprijinul fiscal pentru familii există, dar este mai limitat. Deducerile reduc impozitul pe venit, în timp ce CAS și CASS rămân în mare parte independente de numărul copiilor.

Prin urmare, cele două țări pornesc de la principii diferite. Spania folosește impozitul pe venit pentru a integra mai puternic situația personală și familială în calculul taxelor, în timp ce România aplică o taxare mai uniformă a veniturilor din muncă și oferă familiilor deduceri care au un efect mai redus asupra venitului net.