FOCUS: 18 ani de la revoluţie - Mediafax

FOCUS: 18 ani de la revoluţie

În seara de 16 decembrie la Timişoara s-a aprins flacăra revoluţiei, soldată cu moartea a 1.104 persoane şi rănirea altor 3.352, precum şi cu execuţia cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu, la 18 ani de la reprimarea revoluţionarilor pionii principali nefiind încă condamnaţi.

1 afişăre

În decembrie 1989 existau semne că românii nu mai suportau lipsa alimentelor, a medicamentelor, îndobitocirea lor prin programele tv, radioului şi a ziarelor, faptul că iarna nu aveau căldură şi apă caldă, impunerea unui anumit mod de viaţă, în condiţiile în care apropiaţii lui Ceauşescu se lăfăiau în beşug, astfel că, în timp, s-a organizat un grup de oameni care să preia puterea atunci când oamenii vor ieşi în stradă pentru a-l răsturna pe Ceauşescu.

Evenimentele petrecute până atunci în toate ţările est europene, soldate cu răsturnarea regimurilor comuniste, întărea ideea că în curând şi românii vor ieşi în stradă.

Înainte de decembrie 1989, Securitatea s-a ciocnit cu diverse cazuri de revoltaţi, care au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

În noiembrie 1987, ieşirea în stradă a muncitorilor de la uzina Tractorul din Braşov, nemultumiţi de sărăcia în care trăiau, a întărit convingerea că românii vor schimbarea regimului Ceauşescu.

Conducerea Partidului Comunist Român (PCR) numea oraşul Timişoara "vestul sălbatic al ţării", pentru că, pe lângă români, traiau acolo aproximativ 45.000 de unguri şi 30.000 de germani (şvabi). Recepţionarea în această zonă a programelor televiziunilor din Iugoslavia şi Ungaria a permis românilor deschideri largi spre Europa, spre lumea liberă. Cei peste 315.000 de locuitori ai Timişoarei aşteptau să se producă o scânteie, la fel ca şi lumea subterană care aştepta căderea comuniştilor.

Oraşul Timişoara a fost predestinat să fie focarul celei mai importante revolte populare din România. Mai întâi, câteva sute de enoriaşi ai pastorului reformat Lászlo Tökés aprind lumânări şi se roagă pentru ca acesta să nu fie, conform unei hotărâri judecătoreşti, evacuat şi mutat în altă localitate. Oficialităţile locale simt pericolul şi încearcă să ignore ordinul de evacuare.

În 16 decembrie 1989, profitând de protestul enoriaşilor reformaţi, sute de timişoreni s-au adunat în Piaţa Maria din Timişoara, unde au început să scandeze lozinci împotriva regimului dictatorial. S-au format coloane de demonstranţi, care au manifestat în zona centrală a oraşului şi în complexul studenţesc, toată noaptea de 16 decembrie 1989. În urma intervenţiei brutale a forţelor de ordine, s-au înregistrat primele victime şi au fost reţinute de miliţie zeci de persoane.

Împotriva manifestanţilor se folosesc gaze lacrimoge şi bastoanele de cauciuc. Încep arestările. În jurul orei 21, demonstranţii se retrag, lăsând locul celor care încep să şteargă urmele atacului. Manifestanţii se regrupează în faţa Catedralei, unde se cred protejaţi. Coloanele pornesc din prin oraş şi din nou sunt agresate de forţele de ordine. Până după miezul nopţii, cele două tabere se atacă reciproc, au loc adevărate lupte, mulţi demonstranţi sunt loviţi şi arestaţi. Cînd combatanţii îşi părăsesc poziţiile, oraşul arată ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile "epocii de aur" distruse, caldarâmul tapetat cu obiecte dintre cele mai diferite.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, timişorenilor le-a fost trimis un mesaj de "împăcare" din partea conducătorilor locali ai PCR: din robinete curgea apa caldă, iar caloriferele erau fierbinţi.

Ordinul de evacuare impus de la centru se execută. În plină noapte (16 spre 17 decembrie), un echipaj de circulaţie îl conduce pe pastorul Tökés spre judeţul Sălaj. Dimineaţa, armata face o demonstraţie de forţă: blindate trec prin centrul oraşului, coloane de militari străbat Timişoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marşuri. De cealaltă parte, demonstranţii strâng rândurile, unii îi huiduie pe militarii care defilează, alţii îi lovesc cu pietre, tensiunea creşte odată cu numărul celor care ies în stradă, învingându-şi frica.

Timişorenii se adună în stradă, mai hotărâţi decât în ziua precedentă. Vin şi muncitorii. Se strigă: "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!", "Nu vă fie frică!".

La Bucureşti se hotărăşte soarta Timişoarei. Elena şi Nicolae Ceauşescu sunt şocaţi de revolta timişorenilor şi dau vina pe conducerea judeţului că nu a reuşit să înăbuşe manifestaţiile. Încă de dimineaţă sosesc la Timişoara 11 personaje importante: generalul Velicu Mihalea - adjunct al şefului Inspectoratului General al Miliţiei; generalul Emil Macri - şeful Direcţiei de Contrainformaţii din Departamentul Securităţii Statului (DSS); colonelul Filip Teodorescu - de la Direcţia a III-a Contraspionaj din DSS şi alţi ofiţeri superiori.

Tot în cursul dimineţii, Nicolae Ceauşescu îl numeşte pe Ion Coman (secretarul Comitetului Central al PCR) comandant unic pentru Timişoara. Acesta primeşte ordin să se deplaseze la Timişoara însoţit de o trupă de elită: generalii Ştefan Guşe, Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cornescu, colonelul Gheorghe Radu şi alţi câţiva ofiţeri superiori. Un avion îi transportă la Timişoara (ora 15.30).

La ora 16.30, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. În cadrul discuţiilor, soţii Ceauşescu, au condamnat ezitările ministrului Apărării, Vasile Milea, pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, şi pe comandantul trupelor de Securitate, Iulian Vlad, în reprimarea revoltei.

Nicolae Ceauşescu: "Deci, tovarăşi, având în vedere situaţia care s-a creat acum de fapt, îmi dau seama că, aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţă, voi da ordin ca imediat să se primească armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice stare de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?".

Elena Ceauşescu: "Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă, luaţi şi băgaţi la beci. Nu vi s-a spus aşa, unul să nu iasă?" (...)

Nicolae Ceauşescu: "Atunci, eu îmi dau demisia!".

Manea Mănescu strigă imediat: Asta nu !, iar Bobu şi Dăscălescu se reped după dictator să-l reţină. Intervine, hotărâtor, Elena Ceauşescu: "Lasă, nu te enerva, ţara are nevoie de tine, tocmai acum să-i lăsăm pe bandiţi să distrugă socialismul, cauza noastră de-o viaţă ?".

Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceauşescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaţilor lui de a-i respecta indicaţiile au făcut din Timişoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. Se trage în plin, se moare, sunt răniţi, sunt lupte, se incendiază maşini, tancuri, magazine. Seara, după ora 20.00, din Piaţa Libertăţii şi pînă la Operă se trage cumplit, la fel în zona podului Decebal, pe Calea Lipovei sau Calea Girocului. Tancurile, camioanele blochează intrările în oraş, elicopterele nu încetează zborurile de supraveghere, apoi lasă locul trasoarelor care brăzdează cerul. După miezul nopţii când începe să fie linişte, Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşe inspectează oraşul.

Pe 18 decembrie 1989 se declară stare de necesitate în Timişoara.

Fără să ţină seama de primejdie, un grup de 30 de tineri, tăcuţi, solemni, înaintând cu ochii în pământ, se îndreaptă spre Catedrală. Se opresc pe scările ei, unde desfăşoară un steag tricolor fără stemă şi, ignorând ce se întâmpla în jur, aprind lumânări şi aşteaptă liniştiţi pe treptele Catedralei. Simţind că declanşarea focului de armă nu va întârzia, tinerii încep să cânte "Deşteaptă-te române". Apoi se trage în plin, unii mor, alţii sunt răniţi, câţiva reuşesc să fugă.

Ziua de 18 decembrie '89 aduce o nouă problemă dificil de rezolvat pentru mai marii Timişoarei, care aveau misiunea, din partea Elenei Ceauşescu, să scape de cadavre (aproape 40). Misiunea îi revine generalului Constantin Nuţă. A apărut şi ideea salvatoare. În mare taină, în noaptea de 18/19 decembrie 1989, cadavrele au fost ridicate de la morga spitalului din Timişoara, încărcate într-o maşina frigorifică şi transportate, în 19 decemebrie '89, la Bucureşti şi incinerate la crematoriul Cenuşa în noaptea de 19/20 decembrie '89. Cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal.

Nicolae Ceauşescu emite un decret pentru constituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş, ca urmare a "gravei încălcări a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obsteşti".

În cuvântarea rostită la postul de televiziune, într-un cadru solemn (reluată şi de radiodifuziune), Nicolae Ceauşescu apreciază evenimentele de la Timişoara ca extrem de grave, deoarece "elemente huliganice" au provocat distrugeri "de tip fascist" în scopul destabilizării ţării, dezmembrării teritoriale, distrugerii independenţei şi suveranităţii, lichidării evoluţiei socialiste şi întoarcerii sub dominaţie străină. Această situaţie, provocată cu premeditare, seamănă cu invadarea Cehoslovaciei şi a fost posibilă datorită colaborării dintre agenturile străine de spionaj şi românii din interior care "îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute". Armata răbdătoare n-a protestat nici chiar când a fost atacată de bande teroriste, dar şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor "atunci când au fost ameninţate instituţiile fundamentale şi cuceririle socialismului".

Are loc sedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR în care s-a discutat, pe lângă cazul Timişoara, şi propunerea lui Nicolae Ceauşescu privind creşterea de la 1 ianuarie 1990 a retribuţiei minime cu 200 lei, a pensiilor cu 100 de lei, a ajutorului social cu 300 de lei, a alocaţiilor pentru copii cu 30-50 de lei, ca şi instituirea unei indemnizaţii de naştere de 1.000 - 2.000 de lei.

Nicolae Ceauşescu, încă sigur pe influenţa lui asupra populaţiei, este acela care decide să se întâlnească totuşi cu bucureştenii. În faţa sediului CC al PCR se adună mulţimi, ca de obicei perfect ordonate, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu şi pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea PCR şi dezacordul faţa de "acţiunile bandelor teroriste din Timişoara şi faţă de complotiştii străini aliaţi cu trădătorii autohtoni".

Printre urale şi scandări se fac tot mai puternic auzite huiduieli şi fluierături, adică ceea ce conducerea superioară a partidului nu auzise niciodată. Imaginea lui Ceauşescu din acel moment (cu figura schimonosită de mirare şi frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte şi cu mâna dreaptă ridicată ca o baghetă magică ce şi-a pierdut puterile) a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine se întrerupe transmisia în direct de către Televiziunea Română a marii adunări populare. Dacă transmisia ar fi continuat, telespectatorii i-ar fi putut vedea pe monştrii sacri ai vieţii politice româneşti în panică.

După o scurtă pauză, Televiziunea şi-a reluat transmisia, continuând ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală (Ceauşescu a ţinut sa anunţe suplimentarea cu cîteva sute de lei a salariilor, pensiilor şi ajutorului social), considerată oficial o dovadă a adeziunii depline a maselor populare la politica PCR.

Ceea ce nu s-a putut vedea în secvenţele transmise de televiziune, încă sub cenzura strictă a conducerii PCR, era un grup de muncitori de la Turbomecanica, care au strigat: "Timişoara, Timişoara!", "Ai omorât copii nevinovaţi!". Iniţiativa lor coincide cu aceea a tânărului Nica Leon care, dintr-o altă parte a pieţii striga: "Traiască Timişoara!", "Jos Ceauşescu!". Explodează apoi şi o petardă. A fost clipa de stupefacţie pentru Ceauşescu şi ai lui, clipa în care semnalul Timişoarei se făcea auzit şi la Bucureşti. Lumea începe să fugă, ţipând, spre străzile din apropiere, abandonînd steaguri şi tablouri. Cei mai curajoşi încearcă să se facă ascultaţi: "Nu plecaţi oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental". Tot mai mulţi strigă: "Jos Ceauşescu!", "Jos călăul!", "Jos analfabeta!", "Jos cizmarul!", "Şi voi sunteţi români!".

La scurt timp după încheierea marii adunări populare de condamnare a mişcării de la Timişoara, bucureştenii, tinerii în primul rând, ies în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timişorenii. Centrul Capitalei, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Rosetti, se umple de demonstranţi. Arhitectul Gheorghe Ciobotaru scrie cu tempera pe carton primele afişe: "Jos comunismul!", "Jos dictatura!", "Timişoara!". În faţa Hotelului Intercontinental - nucleul uriaşei demonstraţii bucureştene - tinerii îngenunchează şi păstrează momente de reculegere pentru Timişoara. Apar lideri de opinie care încearcă să vorbească mulţimii, facând apel la solidaritate muncitorilor, dar apar şi forţe de represiune cu scuturi, căşti, bastoane şi încercuiesc zonele ocupate de demonstranţi. Tot în zona Intercontinental, înainte ca demonstranţii să se organizeze, apare un grup de aproximativ 50 de indivizi, bine făcuţi, înarmaţi cu bastoane. Deplasîndu-se în grup, ei scandau: "Noi suntem poporul!". Misiunea lor era să-i descurajeze, prin agresivitate, pe demonstranţi.

În câteva ore, oraşul pare pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanţii, neînarmaţi şi neorganizaţi, unii cu flori în mâini, flori pe care le oferă soldaţilor, pe de altă parte, militari înarmaţi cu căşti şi scuturi, aliniaţi pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmaţi, aşi ai diversiunii, ai violenţei şi crimei. S-a tras în mulţime de pe clădiri, din mijlocul manifestanţilor, de pe străzile laterale, de pe tanchete. S-a murit în diverse feluri, prin împuşcare (unii au fost atraşi de civili înarmaţi în locuri mai ferite, alţii au căzut în mulţime), prin lovire, prin înjunghiere, prin lovire sau strivire de către maşinile de luptă. Manifestanţii au mai avut parte de maşinile pompierilor care trimiteau spre ei jeturi puternice de apă, de maşini ale Miliţiei, în care erau încărcaţi, eventual după bătăi crunte, cei selectaţi pentru a lua drumul închisorilor.

La Jilava, în acea seară şi toată noaptea, s-a lucrat din plin.

Pentru a rezista ofensivei celor care încercau să-i împrăştie sau să-i omoare, sau să-i aresteze "în numele poporului" şi "apărând cuceririle socialismului", demonstranţii încercau şi ei să se organizeze. În faţa restaurantului "Dunarea", vis-a-vis de Intercontinental, se improvizează o baricadă, care devine sediul provizoriu al revoluţionarilor şi ţinta de atac a forţelor de represiune. Acolo eşuează de mai multe ori cei ce o iau cu asalt, acolo se ţin discursuri, se rostesc îndemnuri, mor sau sunt răniţi oameni, ard maşini. Oamenii îngenunchează pentru rugăciune şi pentru reculegere, se întind pe caldarâm pentru a opri înaintarea tanchetelor. De-abia la miezul nopţii, când se dezlănţuie cu furie represiunea, baricada este distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Pîna după ora 3, se trage intens, se aud neîncetat împuşcături, gloanţele îi rănesc pe unii, îi omoară pe alţii şi îi împrăţtie pe ceilalţi. Apoi se face linişte. Mai trebuia să dispară doar urmele crimelor. Stropitorile spală dâra lată de sânge care leagă pasajul din faţa Teatrului Naţional de spitalul Colţea.

Spre dimineaţă, Capitala părea pregătită pentru o zi obişnuită. Aşa sperau Elena şi Nicolae Ceauşescu, apropiaţii lor, care credeau că, după atâtea crime, diversiuni, ameninţări, arestări, schingiuiri, poporul, blând şi paşnic cum îl ştiau, avea să se resemneze.

În 22 decembrie '89, înainte de ora 7.00, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei se îndreaptă spre centru. Coloane nesfârşite din Militari, Pipera, de la Uzinele "23 August", Republica, se îndreaptă într-o tăcere solemnă, purtând steaguri fără stema RSR, spre centrul oraşului. Barajele care împiedicau accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului se dovedesc inutile.

La 9.30 Piaţa Universităţii e plină. Reapar şi forţe ale ordinii: armata, miliţia. Demonstranţii le cer să treacă de partea lor. Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul CC al PCR, prezidează şedinţa (ultima), în care anunţă că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi s-a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga ţara.

Despre generalul Vasile Milea, care se împuşcase cu câteva zeci de minute în urmă, în chiar sediul CC, Nicolae Ceauşescu spunea mânios că a fost un trădător.

La ora 10 şi câteva minute, postul de radio anunţă introducerea stării de necesitate în întreaga ţară, printr-un decret semnat de Ceauşescu. Cetăţenii - conform decretului - nu au voie sa se întrunească în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului, se aflau sute de mii de persoane.

La CC al PCR Nicolae Ceauşescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situaţia. Apare cu suita în balconul sediului CC şi încearcă să se adreseze copleşitorului număr de oameni adunaţi, pentru prima oară din proprie iniţiativa, în Piaţa Palatului. La primul semn că vrea să-şi înceapă discursul, un val uriaş de dezaprobare şi mânie îl loveşte din plin şi-l ţintuieşte în aceeaşi poziţie ca la mitingul din ziua precedentă. Instinctul de conservare îl face să se retragă în grabă, împreună cu suita.

Demonstranţii forţează uşile masive ale clădirii şi escaladează balconul.

Nicolae şi Elena Ceauşescu se refugiază pe acoperiş, unde aterizase un elicopter. Maestrul de ceremonii al momentului a fost generalul Victor Athanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apararii naţionale. Întors de câteva ore de la Timişoara, acesta nu dorea, probabil, să fie implicat în represiunea ce se pregătea şi, crezând că poate să ramână deoparte, apelează la serviciile unui medic pentru a-i pune un picior în ghips. Dar cum Vasile Milea murise, iar Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul armatei.

După ora 11.00, aflat în exerciţiul funcţiunii, Victor Stănculescu ordonă ca armata să se retragă în cazarmi, iar după câteva minute îi raportează dictatorului că Piaţa Palatului este invadată de mulţime. Ceauşescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piaţa. Tot Victor Stanculescu întăreşte ordinul prin care era chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soţii Ceauşescu din clădirea CC.

Primul popas al fugarilor este Snagovul, unde Ceauşescu speră să stabilească nişte legături salvatoare. După ce îi abandonează pe Emil Bobu şi Manea Mănescu, soţii Ceauşescu se urcă din nou în elicopter, ordonându-i pilotului Vasile Maluţan (decedat în 1995 într-un stupid accident aviatic) să-i ducă spre Tîrgovişte. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul îi debarcă înainte de localitatea Titu, sub pretextul că pot fi reperaţi de la sol şi pot fi oricând doborâţi. După ce reuşesc să captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Găeşti, cei doi comandă să fie duşi la Târgovişte. Maşina se defectează, astfel că în comuna Văcăreşti este oprită o altă Dacie, al cărei proprietar îi conduce şi îi lasă la Institutul pentru Protecţia Plantelor din Târgovişte, unde, după nici o oră (15.30), sosesc două maşini ale miliţiei care îi preiau pe cei doi soţi şi îi duc, sub stare de arest, la o unitate militară din oraş.

După decolarea elicopterului de pe acoperişul sediului CC, românii simt că acela este momentul eliberării ţării la care nu îndrăzniseră niciodată să spere. Oamenii plîng, scandează, se îmbraţişează.

La câteva ore de la fuga Ceauşeştilor, Televiziunea Română Liberă anunţă constituirea unui nou organism al puterii - Frontul Salvării Naţionale (FSN) - care "grupează toate forţele sănătoase ale ţării" şi al cărui scop este "instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român".

Din Consiliul de conducere al FSN fac parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşe, general Victor Athanasie Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, capitan Mihail Lupoi, generalul Dan Voinea, capitanul Emil Dumitrescu, Vasile Neacşa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negriţiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Adrian Sîrbu, Constantin Cîrjan , Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierla, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu.
Ion Iliescu este ales să transmită la posturile de radio şi televiziune "Comunicatul către ţară al Consiliului FSN", care constituie o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România.

FSN şi platforma-program care îl reprezintă apar din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ştefan Guşe, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan etc.

Între timp, la Târgovişte începe procesul soţilor Ceauşescu, ei fiind acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au hotărât în decursul vremii uciderea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.

Numărul total al persoanelor care au murit în timpul revoluţiei din 16-22 decembrie 1989 este de 1.104, iar 3.352 de persoane au fost rănite.

Din totalul victimelor înregistrate după 22 decembrie 1989, 805 erau militari (260 de morţi şi 545 răniţi), iar 138 erau poliţişti (65 de morţi şi 73 răniţi).

Pe lângă cele aproximativ o sută de rechizitorii trimise în instanţă, procurorii au făcut cercetări în alte 5.395 de cazuri, din care în 4.881 s-au dat soluţii de netrimitere în judecată, deoarece, conform Decretului-Lege nr. 3/1990, faptele de vătămare corporală şi purtare abuzivă au fost graţiate.

Un alt motiv care a stat la baza multor soluţii de netrimitere în judecată a fost acela că mulţi dintre militarii care au tras în decembrie 1989 au crezut că se luptă cu forţe teroriste sau au acţionat în legitimă apărare.


Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici