FOCUS: Schiul alpin, un sport plin de pericol

În probele de viteză, marja de eroare de care beneficiază schiorii este infimă, ei bazându-se pe forma lor fizică şi pe cunoştinţele tehnice atunci când coboară pante uneori extrem de abrupte la viteze fenomenale doar pe cele două schiuri.

Îmbrăcaţi doar în aşa-numitele "costume de pisică" şi purtând căşti, regii şi reginele vitezei şuieră la vale pe pârtii abrupte şi îngheţate cu viteze ce depăşesc de multe ori 140 de kilometri la oră. Traseele pe care le coboară ajung să aibă o diferenţă de nivel de până la 800 de metri.

Concursurile sunt extrem de spectaculoase, traseele înfricoşătoare fiind presărate deseori cu accidente groteşti.

Între absenţii de la ediţia 2010 a Jocurilor Olimpice de la Iarnă de la Vancouver, ale cărei concursuri de schi se vor desfăşura la Whistler, se numără o serie de mari sportivi.

Primul dintr-o listă întocmită de jurnaliştii de la AFP este fostul campion mondial de coborâre, canadianul John Kucera, dar şi campionul mondial la slalom, francezul Jean-Baptiste Grange sau o fostă câştigătoare a Cupei Mondiale, austriaca Nicole Hosp.

Cei trei nu sunt însă decât vârful iceberg-ului în ceea ce priveşte accidentările, motiv pentru care şefii Federaţiei Internaţionale de Schi (FIS) au afirmat public că sunt teribil de îngrijoraţi.

Ceea ce e însă şi mai frustrant este, potrivit preşedintelui FIS, Gian Franco Kasper, faptul că toate cursele de Cupă Mondială au constant în vedere măsurile de siguranţă. Totuşi, accidentările sunt foarte diferite.

FIS a pus la punct, în 2006, un sistem de monitorizare a accidentărilor, prin care colectează în permanenţă date despre accidentările sportivilor de elită din toate disciplinele schiului alpin.

Doctorul Roald Bahr, preşedintele Centrului de Cercetare a Accidentărilor în Sport din Oslo, partener în sistemul de monitorizare inventat de FIS, susţine că numărul accidentărilor nu a mai crescut de patru sezoane.

"Datele din primele trei sezoane arată că deşi procentul de accidentări, în special traumele grave la genunchi, este încă ridicat, el nu a crescut deloc de la înfiinţarea sistemului de monitorizare, în 2006", a spus Bahr.

În opinia lui Bahr, principalul motiv de îngrijorare este acela că una din trei accidentări este considerată ca fiind "severă", majoritatea lor însemnând sfârşitul sezonului pentru sportivul care trece prin aşa ceva. Cele mai multe presupun traume la nivelul genunchilor.

Schiul de competiţie este un sport dur, însă profesioniştii încearcă să nu se lase copleşiţi de "factorul frică", preferând să vorbească în schimb despre "respectul pentru traseu".

Maria Riesch, o mare schioare din Germania, a admis, totuşi, că uneori "frica este foarte prezentă".

"În special atunci când se întâmplă ceva grav cuiva care a mai trecut prin aşa ceva, cum este cazul lui Niki Hosp. Dar, ca schior profesionist, trebuie să fii capabil să-ţi ascunzi frica, altminteri nu mai poţi fi rapid", a adăugat Maria Riesch.

"Schiul de performanţă este o competiţie extremă, însă într-un sezon olimpic fiecare dă tot ce poate pentru a fi mai rapid şi pentru a se califica la probele olimpice", a declarat jurnaliştilor de la Daily Mail şi Chemmy Alcott, o speranţă a schiului britanic.

Ea a insistat pe faptul că sportivii nu sunt nişte oameni cărora "le filează o lampă".

"Suntem îndrăgostiţi de adrenalină şi suntem dependenţi de viteză, lucru greu de înţeles pentru omul de rând, care stă în spatele biroului", le-a mai spus ea celor de la Daily Mail.