Un premier cuminte şterge lacrimile preşedintelui

Judecând cu picioarele în ligheanul cu apă rece, nu-i mister şi nu-i subit.

Împrejurările mai neobişnuite, născute din alegerile parlamentare cu doi câştigători, au împins spre o soluţie cenuşie, gris-ul fiind, după cum se ştie, o nuanţă repede însuşită când ai o garderobă mai sărăcuţă. Adevărat e, că prin lume, în conjuncturile complicate, sunt chemate sau alese să descurce iţele personaje atipice (a se vedea recenta lecţie americană). Aici, e România. Unde e invers: o ţară originală se conduce cu oameni pali. Privilegiul neobişnuitului vieţuieşte doar la Cotroceni.

Doar că, de această dată, preşedintele Băsescu a lăsat ineditul şi a preferat deşteptăciunea unei alegeri fără zorzoane.

Cu atât mai amuzante, prin contrast, au fost marginaliile din ultimele zece zile. Goana nebună pe la uşi, pe lângâ gardurile cârciumilor, nevinovăţia ipocrită a convivilor politici care mergeau de mână doar la toaletă şi nimic mai mult, numele aruncate în roata ruletei, înşiruirile de vorbe care nu spuneau nimic.

Pentru că facerile şi desfacerile au aparţinut, sunt şi vor fi joaca unui pumn de oameni. Comitetele de largă respiraţie de partid, delegaţiile stufoase care tropăie pe dalele de la Senat, morişca de cuvinte a lui Boc, înnegurările lui Geoană şi hachiţele celor lăsaţi pe margine sunt pentru publicul televizionist. Ce mai aruncă câte un ochi la spectacolul fără pauze de respiraţie de pe ecrane. În care, de cele mai multe ori, chibiţează personaje secundare sau terţiare.

Realitatea a fost la fel de ştearsă ca persoana aleasă de preşedinte, până la urmă o soluţie foarte previzibilă şi foarte la îndemână. Răposatul John F. Kennedy, un mare personaj şi al istoriei anecdotice, avea nişte vorbe hazoase: "Dacă m-aş fi culcat cu toate femeile despre care s-a spus asta, n-aş mai fi fost în stare să ridic o linguriţă de pe masă".

Probabil că, şi în cele ce vor urma, va fi multă zarvă, cu presupuse soluţii colorate, dar cu finaluri banale. De negociat se va negocia în continuare, dar ceva mai repejor. Că doar prim-ministru desemnat e Stolojan, care acum un car de ani inventase metoda "negociem până cădem sub masă". Acum nu mai cade nimeni sub masă. Din banalul motiv vizibil că taberele au în faţă niste măsuţe sub care abia reuşeşti să-ţi vâri picioarele. Şi din pomposul motiv afişat că s-a pus multă adrenalină în truda la "Parteneriatul pentru România".

Ca întotdeauna, luptele sunt sunt date la dos de imperative cât mai înălţătoare. Şi ce paravan poate fi mai onorabil decât interesul naţional?

Revenind la Stolojan, omul căruia i-a dat credit (nerambursabil?) preşedintele, memoria degustătorilor de politică nu reţine totuşi imaginea de oţel-beton-crom, a şefului de guvern de criză de acum 17 ani, care îşi cumpăra covrigi din Piaţa Romană, purta costume cam ponosite şi drămuia în ceşcuţe liliputane cafeaua pentru conferinţele de presă de la Palatul Victoria.

Pentru că, zeflemea, cei care se străduiesc să nu afişeze mai nimic ţi se întipăresc în minte prin abaterea de la normă.

Însă Stolojan a fost ţinut minte plâns şi frânt. În 2004, de lacrimile domnului Băsescu.

Au trecut patru ani. Şi într-un gest cumplit de pragmatic (supremaţia utilului este filosofia şi religia prezentului), preşedintele i-a dat lui Stolojan batista în care şi-a uscat lacrimile. Pe care "dragă Stolo" să o folosească.... Simbolistica batistei e atât de largă!

Căzând din metaforă în cele practice: a fost un decont târziu.

(Comentariu realizat de Indira Crasnea; indira@mediafax.ro)