Ion Iliescu, despre Revoluţie: Oricât ar căuta unii „lovituri de stat”, adevărul este mult mai simplu

Fostul preşedinte Ion Iliescu a scris, miercuri, într-o postare despre Revoluţia din 89, că oricât ar căuta unii „lovituri de stat”, „conspiraţii” şi „intervenţii străine”, adevărul este mult mai simplu: .

2508 afişări
Imaginea articolului Ion Iliescu, despre Revoluţie: Oricât ar căuta unii „lovituri de stat”, adevărul este mult mai simplu

Ion Iliescu, despre Revoluţie: Oricât ar căuta unii „lovituri de stat”, adevărul este mult mai simplu

Redăm mai jos postarea de pe blogul lui Ion Iliescu la 30 de ani de la Revoluţie:

„Trei decenii de la Revolutie
11/12/2019
A trecut suficient timp de la evenimentele din decembrie 1989 pentru a analiza, de o manieră obiectivă, cauzele şi consecinţele Revoluţiei, analiză care va fi pusă în contextul acelei perioade. Nu intenţionez să răspund tuturor clişeelor care ţin loc de evaluare a faptelor din urmă cu treizeci de ani. Cred sincer că societatea românească este suficient de matură pentru a accepta toate punctele de vedere, şi a judeca faptele, şi nu etichetele lipite de unii sau de alţii pe aceste fapte.

Inevitabil, o astfel de analiză implică şi o doză de subiectivism. Asta nu înseamnă rescrierea istoriei, pe care o practică atâţia cu sârg, când este vorba de Revoluţia Română, dar şi de contextul în care a apărut şi s-a impus. Sunt un martor şi un participant la evenimente, am datoria de a fi onest, şi sunt onest, în legătură cu lucrurile pe care le-am văzut, şi le cunosc. Dar este imposibil pentru cineva, chiar aflat în centrul unui sistem, să cunoască direct tot. Au fost milioane de oameni care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă schimbarea politică de sistem, care schimbare a adus cu ea schimbări radicale în economie şi în societate, în arhitectura instituţională a statului, în raporturile între indivizi, şi între aceştia şi stat.

De treizeci de ani auzim invariabil întrebarea: ”A fost, sau nu a fost, Revoluţie?” Nu sunt multe definiţii despre ce înseamnă o Revoluţie. Şi oricum în istoria umanităţii nu avem prea multe episoade revoluţionare, care să genereze schimbări atât de profunde în politică, economie şi societate. Până la urmă apelul la Revoluţie, ca metodă de schimbare, este unul de ultimă instanţă, atunci când toate celelelte metode de transformare eşuează. Revoluţia este consecinţa cea mai gravă a eşecului puterii politice în exerciţiu de a răspunde nevoilor şi cerinţelor societăţii.

Factorul declanşator al Revoluţiei Române a fost, până la urmă, încercarea de a-l muta cu forţa pe pastorul Laszlo Tokes de la Timişoara în altă parohie. Cetăţenii s-au solidarizat cu el, dar nu doar atât: au considerat că este un bun moment pentru a-şi exprima public nemulţumirile şi nevoia de schimbare. Intervenţia violentă a forţelor de ordine a declanşat riposta cetăţenilor, care au început să formuleze cereri explicite de schimbare a sistemului politic. Succesiunea evenimentelor s-a accelerat, şi rezultatul se cunoaşte: regimul totalitar al lui Ceauşescu a căzut, după protestele din Bucureşti, din 21-22 decembrie 1989.

Înainte de orice, Revoluţia Română a fost una pentru democraţie, drepturi şi libertăţi, garanţii pentru ele, o guvernare bazată pe Constituţie şi pe legi, nu pe bunul plac al unora care se cred stăpânii ţării!

Da, Revoluţia Română a fost un moment de violenţă socială, care are explicaţiile lui, despre care am vorbit nu o dată. Istoria nu a fost clementă cu România, şi trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înţelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor româneşti, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938, dictatură pregătită de multe şi variate încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violenţă socială, dominată de sărăcie şi de consecinţele Marii Crize economice din perioada 1929-1933.

Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democraţia (una extrem de limitată, de imperfectă şi de disfuncţională), cât şi regimul partidului unic, la fel de disfuncţional, de limitat şi de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporţionat de mari faţă de rezultate, s-au schimbat în bine nişte lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziţie, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, mult mai evidente acum, când suntem în Uniunea Europeană.

Revine permanent în discuţie acest fapt, anume că noi am ieşit violent din comunism, că pentru a ne recâştiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situaţia din ţara noastră: toate ţările foste comuniste au avut parte de o schimbare paşnică de sistem. De ce noi am fost excepţia? Motivul este simplu, dar în acelaşi timp extrem de complicat, şi el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbuşirii ceauşismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, şi de natură politică, şi de natură civică, şi de natură sindicală.

Regimul totalitar ceauşist a avut o caracteristică: intoleranţa extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranţă care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau şi altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar şi dinspre stânga ideologică-drept duşmani ai ,,măreţelor realizări ale poporului român”, cât şi ca un fel de coloană a cincea, la început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârşitul epocii ceauşiste.

Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, implicit, legat de dezvoltare. Oamenii au susţinut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante. De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetăţeni. Când eşecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea unei alternative, iar furia şi disperarea oamenilor au dus către o soluţie violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia. Ţări care au avut timp-şi oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, şi conducători care au înţeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democraţie.

Faptele care au dus la căderea regimului ceauşist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspiraţii” şi ”intervenţii străine”, adevărul este mult mai simplu, şi îl ştim toţi: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuţitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o ţară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceauşescu, de a plăti datoriile externe într-un timp scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raţionalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din şcoli şi spitale, la forţarea exporturilor, la reducerea investiţiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 şi 70, avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii.

Nu avea cum să se termine bine o astfel de perioadă de lipsuri, ce a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări.

Orice mişcare radicală de acest gen, orice revoluţie, are nişte forţe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile oraşe industrializate şi embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică şi umanistă, pe de altă parte. De menţionat prezenţa masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. Se năştea un fel de conştiinţă civică, într-o ţară cu o structură socială premodernă, până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populaţia ţării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, şi ca importanţă socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forţe avea propriile nevoi şi propriile frustrări, dar şi propriile viziuni despre viitor.

Faptul că Timişoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceauşismului are o explicaţie: diversitatea sa, nu doar etnică şi religioasă, ci şi industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timişoara a fost un spaţiu al libertăţii şi al toleranţei, al ideilor şi al solidarităţilor. Solidarizarea comunităţii cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timişoarei. Cum la fel de fireşti au fost cerinţele timişorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesenţa democraţiei.

Prezenţa muncitorilor în stradă atat la Timişoara, cat şi la Bucureşti a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului dictatorial al lui Ceauşescu. Toate aceste proteste, şi cele dinaintea lor: Braşov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puţină importanţă: esenţa contează.

Revoluţia Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Şi ne lasă o moştenire: democraţia, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că ştim ce înseamnă lipsa ei. Şi nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conţinut a democraţiei, marginalizarea instituţiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, şi, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său.

Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Şi el nu are cum să nu se reflecte în plan economic şi social.

Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către ţară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluţia României în următorii 30 de ani care au urmat prăbuşirii ceauşismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluţiei Române:

”Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale.

Ca program, Frontul propune următoarele:

Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
Organizarea de alegeri libere…
Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat.

Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.
Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii proprietăţi ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor.
Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democratice şi umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciuni şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate.

Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale.

Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.

Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii.
Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura şi lumină ale oamenilor.
Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului.Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.
Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectul deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării.”

Este un program eminamente democratic. Şi, în tot ceea ce am făcut, în aceşti ani, în demnităţile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutăţile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziţie, în reconstrucţia democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securităţii externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piaţă, libera circulaţie a cetăţenilor români. Nu idealizez: am avut şi vom avea în continuare mari probleme de natură socială. Cu toate progresele din ultimii ani, când creşterea economică s-a accelerat, sărăcia este principala ameninţare internă, de natură economică şi socială. Suntem dezbinaţi, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială şi naţională.

Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democraţie funcţională, şi fiecare îşi face datoria de cetăţean. Refuzul politicii este o falsă soluţie. El nu va face decât să accentueze criza democraţiei. Din păcate, spiritul civic este marele absent al ultimilor ani, care coincid cu cea mai gravă degradare a vieţii politice. Să nu ne iluzionăm: nu vom avea o democraţie funcţională cu partide care sunt, în tot ceea ce fac, şi în modul în care se raportează la societate, totalitare, intolerante cu diversitatea ideilor şi proiectelor politice.

România s-a schimbat mult în ultimii treizeci de ani. Şi, cu toate greşelile, şi eşecurile, schimbarea a fost una în bine. Binele nu este nici atât de mare, precum ni-l dorim, dar nici atât de mic pe cât ne place să spunem. Binele este operă colectivă, aşa cum Revoluţia şi schimbările care au însoţit-o au fost operă colectivă. Este momentul să încetăm să căutăm vinovaţi în orice situaţie în care este nevoie de soluţii. Să ne asumăm responsabilităţi, ca nişte cetăţeni conştienţi de drepturile, libertăţile şi obligaţiile noastre.

Am parcurs, împreună, un drum lung de la totalitarism la Preşedinţia prin Rotaţie a Consiliului Uniunii Europene. Este imaginea sintetică a progresului nostru timp de treidecenii. Poate că unora li se pare că ne-a luat prea mult timp să ajungem aici. Timpul istoric ne spune altceva.

Aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO a fost proiectul strategic al naţiunii române în aceşti ani. Acum proiectul este epuizat şi, împreună, prin consens, dincolo de convingerile noastre politice, trebuie să dăm naţiunii un nou proiect strategic, axat pe consolidarea democraţiei, redefinirea misiunilor statului, reducerea decalajelor de dezvoltare şi combaterea inegalităţilor economice şi sociale, continuarea creşterii economice în ritm înalt.

Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuţie interesul naţional. Am încredere în instituţiile democratice pe care le-am construit. Sunt convins că ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluţia problemelor societăţii româneşti. Dacă ar fi aşa, ne-am pune iarăşi în afara lumii democrate.

România este şi va fi operă colectivă. Toţi suntem responsabili faţă de prezentul şi viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbuşirea ceauşismului şi-au asumat responsabilităţile lor. Cei care au lucrat pentru reuşita tranziţiei democratice şi-au asumat, la rândul lor, responsabilităţile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României şi pentru un viitor mai bun.

Ion Iliescu

Foto: Profimedia

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Taguri:
iliescu,
revoluţie,

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici