ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Pentru comunişti, Unirea de la 1 Decembrie 1918 a creat un stat multinaţional imperialist, iar făuritorii ei au înfundat închisorile

Din cercetările pe care le-am întreprins, pot spune că singurul delegat yde la Marea Unire care n-a intrat în vizorul Securităţii a fost Petru Groza. În rest, cei 374 de delegaţi la Alba Iulia care mai trăiau după 6 martie 1945 au fost victimele ei. Motivul era unul singur.

3457 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Pentru comunişti, Unirea de la 1 Decembrie 1918 a creat un stat multinaţional imperialist, iar făuritorii ei au înfundat închisorile

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Pentru comunişti, Unirea de la 1 Decembrie 1918 a creat un stat multinaţional imperialist, iar făritorii ei au înfundat închisorile

În istoriografia şi propaganda comunistă de la începutul instaurării regimului comunist, înfăptuirea României Mari era socotită drept rezultat al unei acţiuni ostile împotriva Uniunii Sovietice şi “revoluţiei proletariatului”. Ca urmare, toţi au intrat în vizorul Securităţii, care nu s-a purtat deloc blind cu ei – mulţi au murit în temniţă, drept urmare a acţiunilor ”patriotice” ale securiştilor

 

Făurirea României Mari: o ”alipire” cu forţa armelor a unor teritorii

 

Făurirea României Mari era descrisă astfel în primul manual de istorie comunist, publicat în 1947: “Guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerelor Republici Sovietice, le atacă şi ocupă Basarabia (ianuarie 1918), înăbuşind cu forţa armată rezistenţa sovietelor revoluţionare care au luat naştere şi s-au dezvoltat în timpul Revoluţiei”. În ceea ce privea unirea Transilvaniei cu România, situaţia era privită de Mihail Roller, coordonatorul acestei „Istorii” destinate elevilor de gimnaziu şi unul dintre principalii diriguitori din aparatul de propagandă comunist, drept rezultat al unei ocupaţii militare şi “conspiraţii politice” a Partidului Naţional Român, reprezentant al curentului unionist şi care a împiedicat, prin actul Unirii, desfăşurarea în curs a unei “revoluţii democratice”, în fruntea căreia se aflau “clasele muncitoare”.

 

“România, condusă de guverne reacţionare, după intervenţia făcută împotriva Ununii Sovietice (ianuarie 1918) se încadrează în politica intervenţionistă antisovietică. În ziua de 10 noiembrie 1918, noul ministru de război semnează actul de mobilizare a armatei, după ce avusese loc răsturnarea monarhiei la Berlin (9 noiembrie 1918), care a dus la semnarea armistiţiului de la Compiegne de la 11 noiembrie. Descompunerea Imperiului Austro-Ungar are loc într-un ritm foarte accelerat. În aceste condiţiuni, trupele româneşti trec în Transilvania prin pasurile Tulgheş şi Ghimeş-Palanca.

 

Revoluţia care a izbucnit în Ungaria [revoluţia comunistă condusă de Bela Kuhn – n.n.] a dezlănţuit şi în Transilvania lupta pentru eliberare. Se formează în Transilvania comitete muncitoreşti. De asemenea, se alcătuieşte un directoriu  care se bizuie pe gărzile naţionale. Directoriul convoacă pentru 1 decembrie o adunare la Alba Iulia. Într-o consfătuire prealabilă Adunării, conducătorii partidului naţional român prezidat de Iuliu Maniu hotărîră să decreteze autonomia. În acest sens, se alcătui un consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei”. Un fals istoric grosoloan. Care continuă: ”Sub presiunea armatelor române, care înaintează în Transilvania şi pentru a dobîndi un sprijin împotriva frămîntărilor revoluţionare, partidul naţional român prezidat de Iuliu Maniu acceptă unirea Transilvaniei cu România”.

 

După această „alipire”, dictată de stoparea „procesului revoluţionar”, se arăta că apoi „clasa stăpînitoare din România, punîndu-se în slujba aliaţilor, cărora le oferă România ca un centru strategic de seamă împotriva luptelor revoluţionare ale mulţimei din această parte a Europei dezlănţuie, după alipirea Transilvaniei, intervenţia militară împotriva revoluţiei din Ungaria. Deşi guvernul revoluţionar maghiar recunoaşte pretenţiile teritoriale naţionale ale României faţă de Ungaria, guvernul român deschide ostilităţile faţă de aceasta şi contribuie la răsturnarea guvernului revoluţionar maghiar, ce va fi înlocuit cu guvernul dictatorial şi revizionist al lui Horthy, care vreme de două decenii a îngenunchiat poporul maghiar şi a pricinuit multe greutăţi statului român. În urma tratatelor de pace care se încheie la Versailles [...] România capătă Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi nordul Dobrogei”. 

 

In istoriorgrafia comunistă pînă tîrziu după 1968 nu s-a spus nimic despre recunoaşterea, la tratativele de pace de la Paris, a Unirii Basarabiei cu România, dar în schimb, Istoria Românilor. Manulat de clasa a VIII-a, apărut în 1947 sub redacţia lui Mihail Roller la Editura de Stat arată că, după Unire, “România, din stat naţional, devenise stat multinaţional”.  Căzută sub stăpînirea „imperialismului”, în România, devenită un stat mult mai mare decît fusese, prin acţiunile descrise mai sus, Regele, „guvernele reacţionare” şi „clasele exploatatoare” au dezlănţuit un nemilos război împotriva partidului comunist, creat în 1921, singurul apărător al intereselor proletariatului şi al tuturor celor crunt exploataţi.

 

Din 374 de delegaţi la Marea Unire care mai trăiau după 1945, doar 12 au scăpat de Securitate

 

Aceasta era noua istorie, în care făuritorii României Mari deveniseră, prin acţiunile lor, ab initio, duşmani ai noului regim şi puteau fi trataţi (au şi fost) ca atare. În Basarabia, toţi membrii Sfatului Ţării care au mai fost găsiţi în viaţă la intrarea trupelor Armatei Roşii au fost arestaţi de NKVD şi au sfîrşit în închisori sau în lagărele sovietice. Aceia care au reuşit să se refugieze în România au fost la fel, urmăriţi şi arestaţi din dispoziţiile sovieticilor, încă din primele zile al „eliberării” ţării; unii au fost trimişi să-şi ispăşească pedeapsa în Gulag, alţii au rămas în închisorile din România. Şi unii, şi alţii dintre cîţi s-au mai întors şi au apucat să trăiască în libertate, au fost supravegheaţi pas cu pas de către Securitate, chiar şi în anii de maximă „deschidere”a regimului comunist de la Bucureşti, pînă la sfîrşitul zilelor lor şi chiar la înmormîntare. Situaţia celor care înfăptuiseră unirea Bucovinei cu România a fost aceeaşi.

 

Cu toate că în cazul făuritorilor Unirii Transilvaniei cu România, acuzaţiile care le-au fost aduse nu au privit în mod direct organizarea şi participarea la Adunarea Naţională de la Alba Iulia (căci, în cele din urmă, Stalin s-a decis să lase Ardealul românilor, altfel ei ar fi împărtăşit soarta basarabenilor şi bucovinenilor), Securitatea şi-a făcut cu prisosinţă datoria – după cum se vede, faţă de regimul de ocupaţie sovieto-comunist şi împotriva patriei, făurită de acei oameni în vîrstă, care trăiseră poate cele mai frumoase clipe ale vieţii lor la 1 decembrie 1918. Ei au fost arestaţi, întemniţaţi, trimişi în colonii de muncă şi domiciliu obligatoriu, ori atent supravegheaţi de Securitate, practic fără excepţie – pentru că ei erau reprezentativi pentru elita vechii Românii, indiferent de starea socială sau pregătirea intelectuală, de aparteneţa politică sau confesională.

 

Analizînd datele publice, am  identificat dintre cei 1228 de delegaţi “cu credenţial” şi sutele de participanţi “de drept” de la Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, ca reprezentanţi ai cultelor, diferitelor asociaţii profesionale şi culturale sau ai presei din Transilvania, un număr de 374, care mai erau  în viaţă după 6 martie 1945.Dintre aceştia, numai 12 au scăpat de furcile caudine ale Securităţii, foşti social-democraţi care s-au raliat, după 6 martie 1945, comuniştilor. Dar n-au scăpat nici ei de o supraveghere atentă din partea poliţiei politice, fiind ”încadraţi informativ” şi corespondenţa fiindu-le interceptată. În rest, ceilalţi au fost trimişi în lagăre, în închisori (în frunte cu Iuliu Maniu), unde mulţi şi-au găsit sfîrşitul.

 

Singurul care n-a fost urmărit de Securitate a fost dr. Petru Groza

 

Cuvîntul “ţară” sau “patrie” este ca şi inexistent în documentele aflate în arhiva fostei Securităţi. În schimb, documentele din arhiva ei probează cu date concrete, că poliţia politică comunistă, numită din 1948 Securitate, i-a arestat, i-a trimis în lagăre, i-a supus domiciliului obligatoriu sau altor forme de persecuţie, ori cel puţin i-a ţinut sub o strictă supraveghere pe toţi aceia care au contribuit activ la făurirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 şi care au mai trăit în anii comunismului.

 

Dosarele de la Securitate întocmite făuritorilor Unirii le-am putut depistata după nume, data naşterii şi data decesului “obiectivului” – aşa cum a fost riguros organizată “baza de lucru” a Securităţii, care erau  oamenii. Propria ei arhivă demonstrează că Securitatea, trecînd la persecutarea şi chiar exterminarea elitei care a făurit România Mare prin actul final al Unirii Transilvaniei cu România, a fost departe de “actele patriotice”, revendicate în prezent de unii dintre” veteranii” sau “moştenitorii” ei. Dimpotrivă: a acţionat conştient împotriva făuritorilor României Mari, pentru că n-a fost decît o unealtă a regimului de ocupaţie sovieto-comuniste a ţării.     

 

Foştii delegaţi la Marea Unire au fost arestaţi, întemniţaţi, trimişi în colonii de muncă şi domiciliu obligatoriu, ori atent supravegheaţi de Securitate, practic aproape fără excepţie – pentru că ei erau reprezentativi pentru elita vechii Românii, indiferent de starea socială sau pregătirea intelectuală, de aparteneţa politică sau confesională. La aceasta s-a redus ”patriotismul” Securităţii, care nu a ţinut cont de vîrstă şi nici de starea de sănătate, în multe cazuri precară, a venerabililor făuritori ai Marii Uniri.

 

Unii, în frunte cu Iuliu Maniu au sfîrşit tragic în închisori, alţii au sfîrşit săraci şi supuşi unui întreg cortegiu de umilinţe, sau cel puţin au trăit întreaga viaţă sub atenta supraveghere a poliţie politice comuniste, cu spaima unei iminente arestări. Singurul de care se poate afirma cu certitudine că nu a fost supus vreunei persecuţii a fost dr. Petru Groza, el însuşi unul dintre participanţii la actul istoric al Unirii Transilvaniei cu România. Trecînd de partea comuniştilor cu arme şi bagaje, Petru Groza a devenit chiar unul dintre favoriţii lui Stalin, căruia îi plăceau glumele lui deocheate, la care rîdea în hohote, în vreme ce elita vechii Românii şi a generaţiei Unirii lua calea lagărelor şi închisorilor comuniste, sub braţul lung şi brutal al Securităţii.  

 

Destinele tragice ale unora dintre ei, mai puţin cunoscuţi, le veţi putea citi pe parcursul acestei luni, la Mediafax.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici