25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 20 decembrie 1989 - Muncitorii ies în stradă.Timişoara se declară primul oraş liber de comunism

Muncitorii din fabricile Timişoarei au ieşit masiv în stradă, la semnalul celor de la Elba, aflaţi deja în grevă. Nimic nu avea să îi mai oprească, Armata nu a mai tras, astfel că în oraş s-au adunat peste o sută de mii de manifestanţi.Ulterior, ei au declarat Timişoara primul oraş liber de comunism

1621 afişări
Imaginea articolului 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 20 decembrie 1989 - Muncitorii ies în stradă.Timişoara se declară primul oraş liber de comunism

25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 20 decembrie 1989 - Muncitorii ies în stradă.Timişoara se declară primul oraş liber de comunism (Imagine: Lucian Puiu/Mediafax Foto)

În 20 decembrie 1989, fabricile din Timişoara stăteau pe un butoi cu pulbere, iar muncitorii dădeau primele semne că se vor alătura colegilor de la Elba, care declanşaseră greva generală înainte cu o zi.

În dimineaţa acelei zile, tot muncitorii de la fabrica de corpuri de iluminat şi baterii Elba au fost cei care au dat primul semnal. Au reuşit să deschidă porţile fabricii şi au ieşit în stradă în număr mare. Apoi s-au împărţit în grupuri şi au mers pe la celelalte fabrici din zona Gării de Nord, unde se afla şi Elba.

Printre muncitorii de la Elba care au ieşit în acea zi pe porţile fabricii s-a aflat şi Mircea Miclău. Acum, el este în continuare angajat al fabricii, dar şi lider de sindicat.

"Colegii mei de la fabrică au reuşit să deschidă poarta din spate şi s-a ieşit masiv pe aici. Nişte femei, colege, s-au dus la Kandia, iar câţiva bărbaţi dintre cei care au ieşit de la Elba s-au dus la Solventul. La ieşirea pe poartă ne-am împărţit în două grupuri. Unii au luat-o spre Gara de Nord şi au strigat şi la Electromotor (fabrică de piese metalice -n.r.) să iasă şi ei. S-a stat acolo până când au ieşit muncitorii şi ni s-au alăturat. Apoi, la fabrica de panglici şi pălării am strigat în faţa unităţii până când muncitorii de acolo ni s-au alăturat", îşi aminteşte Miclău.

 

Mii de muncitori au plecat încolonaţi spre centrul oraşului, strigând Libertate. În faţa Maternităţii, s-au aşezat în genunchi şi au spus ”Tatăl nostru”

De pe platforma industrială de lângă Gara de Nord se adunaseră deja mii de oameni care se îndreptau spre centrul oraşului. "Mesagerii" au ajuns şi pe celelalte platforme industriale din oraş, iar datorită acestora au deschis porţile fabricii şi cei de pe platforma industrială din Calea Buziaşului. Muncitorii de la AEM, de la fabrica de mănuşi, de la detergenţi şi alte fabrici din zonă au pornit în număr mare spre centru.

În fruntea acestei coloane de muncitori se afla Ioan Savu, care era atunci angajat al fabricii de detergenţi. Ad hoc s-a transformat într-un lider al coloanei de muncitori care se îndreptau spre centrul oraşului.

"În 20 decembrie 1989, dimineaţa, m-am dus la şefa de oficiu de la fabrica de detergenţi, unde lucram eu, şi i-am spus că nu mai pot să stau. Am luat bilet de voie şi am plecat în oraş. Când m-am întors, am văzut o coloană masivă care dădea jos pancartele cu Ceauşescu. Am ajuns în faţa coloanei. Am văzut că era o coloană mare care nu rezida forţă. Mi-am dat seama că trebuie făcut ceva, unii strigau «Libertate, libertate». Nu aşa trebuia strigat, trebuia spus sacadat «Li-ber-ta-te». M-am dus prin coloană şi am strigat, iar oamenii s-au luat după mine. Parcă m-a luminat Dumnezeu în acel moment. A avut o anumită rezonanţă. Muncitorii au chemat oamenii de pe stradă să li se alăture. La unele fabrici, uşile erau sudate sau legate cu lanţuri", povesteşte Savu.

Ultimii care au ieşit în stradă au fost muncitorii de la UMT (Uzinele Mecanice Timişoara). Când au ajuns în zona centrală a oraşului, unde deja se aflau peste o sută de mii de colegi de-ai lor de la celelalte fabrici, au fost aplaudaţi.

În drumul lor spre centrul oraşului, muncitorii care veneau din Calea Buziaşului s-au oprit în faţa Maternităţii Bega, unde s-au aşezat în genunchi şi au început să spună ”Tatăl Nostru”, apoi au strigat "Aveţi grijă de copiii noştri".

Personalul medical din maternitate a ieşit la ferestre să îi salute pe muncitori. Despre acest episod îşi aminteşte asistenta medicală Otilia Ionaşcu.

"În 20 decembrie au ieşit muncitorii din Calea Buziaşului. Au trecut prin faţa spitalului şi au început să spună «Tatăl Nostru» şi au strigat «Aveţi grijă de copiii noştri». Domnul profesor Ion Ion Munteanuful clinicii de atunci, ne-a spus să nu stăm pe lângă geamuri că nu se ştie ce se întâmplă. Dar noi ne-am uitat la oamenii din stradă", povesteşte Otilia Ionaşcu.

Episodul este rememorat şi de medicul Alexandru Preda de la Maternitatea Bega. În acea vreme era rezident şi nu mai plecase din spital de câteva zile, unitatea medicală fiind pregătită să primească răniţi.

"Eram de câteva zile în spital şi, la un moment dat, din mai multe direcţii ale oraşului am văzut venind muncitorii din fabrici. Şeful clinicii ne-a spus să ne luăm echipament, să ne pregătim, deoarece la capătul străzii erau trupe ale Armatei. Ne aşteptam să tragă în ei (în muncitori - n.r.). Când au ajuns în dreptul nostru, au început să strige «Aveţi grijă de copiii noştri», iar noi toţi ne uitam la ei pe geam. Din fericire, nu s-a tras", îşi aminteşte medicul Alexandru Preda.

Militarii s-au speriat de numărul mare de oameni care veneau masiv spre centrul oraşului şi au ignorat orice ordin de a mai trage

Coloana de muncitori care veneau din Calea Buziaşului s-a întâlnit apoi, în faţa Catedralei, cu muncitorii care veneau dinspre Gara de Nord, iar oamenii au început să se închine.

Profesorul de istorie de la Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Adrian Kali, care a fost rănit de două gloanţe în timpul Revoluţiei de la Timişoara, povesteşte acest moment emoţionant.

"Cei care se îndreptau spre Operă s-au oprit prima dată la Catedrală şi au spus «Tatăl Nostru». Era o chestiune periculoasă pentru regim, deoarece muncitorii credeau în Dumnezeu, nu erau atei. Deci a fost un mare semn de întrebare pentru ei şi şi-au dat seama că nu ne pot stăpâni", spune Kali, care se afla şi el în rândul manifestanţilor.

Văzând numărul mare de oameni care se îndreaptă spre centrul oraşului, militarii care se aflau încă pe străzi au decis să ignore orice ordin şi să nu mai tragă în manifestanţi.

"Militarii s-au speriat de numărul mare de oameni care veneau masiv spre centrul oraşului şi au ignorat orice ordin de a mai trage. Drumul de pe podul Mihai Viteazu (aflat în spatele Catedralei - n.r.) era barat de vehicule de luptă. Militarii, când au văzut cum vin muncitorii, au decis să se opună ordinelor. Generalul Mihai Chiţac care se pare că era în civil - acest lucru s-a spus în procesul Revoluţiei de la Timişoara, ulterior - ar fi ordonat militarilor să tragă în oameni, dar nu au tras, ci s-au dat la o parte şi unii oamenii s-au urcat pe un TAB şi s-au dus aşa până la Comitetul Judeţean de Partid (actualul sediu al Consiliului Judeţean -n.r.). Tot din acelaşi proces al Revoluţiei de la Timişoara am aflat că generalii şi ofiţerii au fost cazaţi la Mitropolie", mai spune Kali.

 

Liderul ad hoc al muncitorilor: "Primul ministru scria şi eu dictam. Eu eram un nimeni de pe uliţă, iar el era un demnitar al statului comunist"

Ajuns în faţa Operei, Ioan Savu a observat militari, dar şi nişte megafoane instalate în faţa clădirii. S-a gândit că nu este momentul să lupte în acel loc, aşa că s-a îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid.

"Ajungând în Piaţa Operei, am văzut un cordon de militari. Jos, la baza Operei, erau două megafoane de aluminiu. Mi-am spus «aici suntem aşteptaţi, nu dai bătălia unde te aşteaptă duşmanul, ăştia ne ascultă şi gândurile». Am plecat spre Comitetul Judeţean de Partid, unde auzisem că sunt demnitarii de la Bucureşti. Ajuns acolo, am observat că TAB-ul era deja parcat pe linia de tramvai şi era plin de oameni. Eram obosit, nu am avut niciun fel de veleităţi de lider, dar Dumnezeu te îndrumă. Având o agendă în mână, m-am aşezat pe ea. A apărut un om şi a spus să vină unul-doi oameni să discute cu primul ministru, Constantin Dăscălescu", povesteşte Savu.

Fără voia sa, dar cu o dorinţă nespusă de libertate şi dreptate, Ioan Savu a încercat să negocieze cu cel care a chemat reprezentanţi ai revoluţionarilor la discuţii cu oficialii sosiţi de la Bucureşti. I-a spus acestuia că este necesar să fie mult mai mulţi oameni la negocieri, nu doar unul sau doi.

"Am traversat mulţimea şi la intrare era o vază mare din beton, înaltă şi m-am urcat pe ea şi am spus că trebuie să meargă mai mulţi oameni. În timp ce coboram, mi-am dat seama că am fost condamnat să intru şi eu (la negocieri - n.r.). Au deschis uşa, iar în interior erau soldaţi cu căşti de oţel pe cap şi aveau puşti. Era vânzoleală, vorbeau toţi. Nu am cunoscut pe nimeni dintre cei care au intrat cu mine. A venit, la un moment dat, Petre Petrişor (avocat, ulterior preşedinte al Tribunalului Timiş - n.r.), a spus că e avocat şi că vrea şi el la discuţii. Deja, ad hoc, eram lider. Am intrat prima dată cinci persoane, apoi încă opt", povesteşte Ioan Savu.

Ajuns, împreună cu ceilalţi revoluţionari, în sala mare a Comitetului Judeţean de Partid, astăzi Sala Revoluţiei, Savu l-a recunoscut mai întâi pe Constantin Dăscălescu. A început să facă o listă cu revendicări, dar a simţit că trebuie să vorbească mulţimii, aşa că a ieşit la balconul clădirii.

"Am urcat în sala mare, unde se afla primul ministru. Atunci am stat de-o parte şi am început să trec pe agenda aia ce au vrut oamenii. Am ieşit în balcon şi mi-am dat seama că oamenii au nevoie de o identitate. Le-am spus că sunt Ioan Savu, le-am spus unde locuiesc şi că am familie. Mi-am dat seama că mă condamn singur, declinându-mi identitatea. Dar oamenii au aplaudat. Apoi am reintrat şi l-am întrebat pe Dăscălescu de ce s-a tras? Mi-a spus că nu ştie care este situaţia reală. I-am spus apoi: «Dacă dumneavoastră nu ştiţi ce se întâmplă în ţară, vă rog să vă daţi demisia»", îşi aminteşte Ioan Savu.

A avut atunci curajul să îi spună primului-ministru comunist să scrie după dictare revendicările oamenilor din stradă.

"Deşi eram categoric mai vehement, nu am vrut să negociez nimic cu el. Am scris revendicările pe o hârtie şi am început să îi spun din nou ce vroiam. În momentul când i-am spus să noteze, eu eram un nimeni de pe uliţă, iar el era un demnitar al statului comunist, au sărit (cei care îl însoţeau pe Dăscălescu - n.r.) să mă strângă de gât. Până la urmă, a scos un carneţel şi un pix. Dacă nu era tragic, era chiar hilar. Primul ministru scria şi eu dictam. Am cerut demisia lui Ceauşescu, a Guvernului, retragerea Armatei din oraş, eliberarea celor arestaţi, eliberarea morţilor către familii, tipărire la poligrafie a doleanţelor revoluţionarilor, tot ce îmi trecea prin minte atunci. Eram sigur că nu mai ies viu. Ştiţi ce greu e să te gândeşti că nu îţi mai vezi copiii şi nevasta niciodată? Am spus apoi că e bine să citească Petre Petrişor revendicările. Nu urmăream nimic, eu eram întâmplător acolo. Mă simţeam responsabil faţă de oameni", spune Savu.

După acest episod, Ioan Savu a coborât în mulţime pentru a le cere camarazilor săi să înconjoare clădirea unde se aflau demnitarii comunişti. Ţinuţi în acest loc şi păziţi de revoluţionari, ei erau garanţia că nu se va mai trage în stradă, în oameni.

"Cornel Pacoste era cel mai rău, el era secretar al PCR, el m-a ameninţat de câteva ori că mă va omorî. Radu Bălan, fostul prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR, era prăbuşit într-un fotoliu, în sală, acolo. Le-am cerut să elibereze arestaţii şi le-am cerut să îi aducă aici, să îi vedem. Au adus arestaţii. Au fost primele îngenuncheri ale comuniştilor. Au retras Armata în cazărmi. Le-am cerut demisia lui Ceauşescu. Asta era clar o cedare, era fără precedent lucrul acesta", îşi aminteşte Savu.

Şi el şi alţi martori ai acelor evenimente povestesc însă că primul bărbat adus în faţa Comitetului Judeţean de Partid şi prezentat mulţimii ca fiind unul dintre cei arestaţi nu era, de fapt, dintre cei aflaţi în penitenciar.

"Primului arestat pe care l-au adus i-a căzut pistolul din buzunar. L-au bătut oamenii", îşi aminteşte Savu.

Revoluţionarul i-a rugat, apoi, pe câţiva camarazi să se ducă la Consulatul sârbesc pentru a da de veste acolo ceea ce s-a întâmplat în oraş, pentru ca sârbii să poată transmite mai departe spre Europa evenimentele de la Timişoara. Practic, aceasta a fost singura comunicare a revoluţionarilor cu exteriorul.

 

Timişoara, declarat primul oraş liber de comunism, în faţa mulţimii adunate la Operă

Între timp, la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, întors de urgenţă în ţară după vizita în Iran, a ţinut un discurs la televiziunea publică. La ora 19.00, acest discurs era urmărit, la Timişoara, de oficialii sosiţi de la Bucureşti şi de reprezentanţii revoluţionarilor, în sala mare a Comitetului Judeţean de Partid. Atunci, Ceauşescu a condamnat evenimentele de la Timişoara şi a spus că pe străzi sunt "huligani".

Imediat după discursul lui Ceauşescu, Timişoara, prin vocea oamenilor ieşiţi în stradă, s-a declarat primul oraş liber de comunism din România. Nimeni nu îl mai recunoştea pe Nicolae Ceauşescu drept preşedintele ţării, iar atunci s-a strigat "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara" şi sirenele au început să sune.

În acest timp, Ioan Savu s-a îngrijorat că oamenii trimişi la Consulatul Serbiei nu s-au mai întors să îi dea de veste că şi-au îndeplinit misiunea, iar tot mai mulţi oameni care se adunaseră în faţa Operei au început să îi cheme pe cei adunaţi în faţa actualului Palat Administrativ să li se alăture în acel loc. Era periculos să fie lăsaţi nesupravegheaţi liderii de la Bucureşti, aşa că Ioan Savu a decis să ia măsuri. A ieşit pe o fereastră din clădirea Comitetului Judeţean de Partid să le vorbească oamenilor.

"Am sărit pe un geam în spatele clădirii, am urcat pe un gărduleţ şi când să trec peste poartă, oamenii pe care i-am trimis acolo să păzească clădirea m-au întrebat cine sunt şi de ce sar gardul. Ne-am dus împreună la Consulatul Serbiei şi acolo ne-am întâlnit cu cei pe care îi trimisesem. Apoi m-am întors între revoluţionari, dar oamenii au spus că vor să meargă acasă că le este frig şi foame. Le-am spus să meargă pe rând, că e important să stăm acolo unde sunt demnitarii", îşi mai aminteşte Savu.

Chiar dacă oamenii au rezistat în faţa clădirii, demnitarii comunişti au reuşit să plece, aproape de zorii zilei de 21 decembrie 1989.

În tot acest timp, la Operă, oamenii s-au adunat în număr foarte mare. Erau peste o sută de mii de persoane, iar liderii, Ioan Marcu, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna, le vorbeau din balconul Operei.

S-a strigat "Libertate", "Jos Ceauşescu", oamenii s-au rugat şi au rezistat în piaţă. Acolo, cei prezenţi au declarat Timişoara primul oraş liber de comunism din România.

Momentul în care Timişoara s-a declarat primul oraş liber de comunism este marcat, de 25 de ani încoace, prin sunetul sirenelor. În fiecare an, în 20 decembrie, la ora 12.00, sirenele încep să răsune în tot oraşul.

Data de 20 decembrie 1989 a fost începutul unei noi ere pentru timişoreni, apoi pentru întreaga ţară. În ziua următoare, 21 decembrie 1989, la Timişoara Revoluţia continua, iar oamenii nu se lăsau duşi din centrul oraşului, unde au şi început să se organizeze.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

  

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici