COMENTARIU Silviu Predoiu | Serviciile de informaţii şi „hora atrăgătoare” a controlului parlamentar

Primul lucru pe care l-am înţeles despre teoria conspiraţiei, studiind cu interes profesional fenomenul, a fost că suporterii acesteia cred în conspiraţii pentru că sunt, cel mai frecvent, mult mai acceptabile şi implicit mai reconfortante pentru ei decât adevărul.

2017 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Silviu Predoiu | Serviciile de informaţii şi „hora atrăgătoare” a controlului parlamentar

COMENTARIU Silviu Predoiu | Serviciile de informaţii şi „hora atrăgătoare” a controlului parlamentar

Comentariu semnat de Silviu Predoiu pentru Monitorul Apărării şi Securităţii
 
Un al doilea lucru conştientizat a fost că, indiferent de sinceritatea şi neimplicarea politică a celor care elaborează sau doar răspândesc teorii conspiraţioniste, acestea sunt ulterior folosite preponderent ca forme de propagandă politică. Deci, independent de convingerile iniţiatorilor oricăror teorii conspiraţioniste şi de intenţiile lor iniţiale, acestea au avut priză şi s-au răspândit cu succes doar în măsura în care au putut fi utile ca suport pentru promovarea, implicită sau explicită, a unei agende politice, fie că este vorba de anti-globalism, fie de blocarea unor ample lucrări miniere, poate de a genera neîncredere în campaniile de vaccinare,  sau „doar” de ostilitate faţă de  guvern ori anumiţi actori politici. Teoriile conspiraţiei promovează  agende politice într-un mod insidios, prin popularizarea unor explicaţii inedite şi aparent credibile vizând evenimente majore, explicaţii ce sunt puţin probabil să fie adevărate, dar care sunt susceptibile de a influenţa opinia publică în direcţia dorită.
 
Conspiraţiile, „serviciile” şi imunitatea românilor
 
În mod evident nici noi, românii, nu suntem imuni la teoriile conspiraţiei, ba din contră aş spune. Sunt multe cele care bântuie societatea, unele mai persistente, altele cu o durată de viaţă limitată, dar mai toate respectând cele afirmate mai sus. Una dintre cele care au trecut cu succes testul timpului este teoria conform căreia "serviciile" controlează viaţa politică românească. Întotdeauna se vorbeşte despre personajul colectiv „serviciile”, niciodată despre persoane şi foarte rar despre cum s-ar face acest lucru. Lipsa de argumente concrete nu ne împiedică, însă, să avem certitudini: serviciile stabilesc cine câştigă alegerile, serviciile sunt responsabile pentru numirea sau demiterea membrilor guvernului, serviciile blochează sau promovează legi, serviciile au acoperiţi în politică, serviciile controlează marii investitori şi multe altele.
 
Nu explică nimeni foarte clar de ce, nu se întrebă nimeni ce ar câştiga din acest sabotaj al democraţiei subofiţerii şi ofiţerii, cadrele de execuţie sau de comandă, căci ei şi nu directorii efemeri constituie „serviciile”, dar de fapt nici nu contează, pentru că „noi” ştim sigur că ei o fac. Şi la urma urmei de ce nu am crede, câtă vreme asta ne spun oameni „avizaţi”, cunoscători „buni” ai domeniului, de la jurnalişti şi analişti până la politicieni, evident dintre puţinii integri care au scăpat de caracatiţa serviciilor. Nu are niciun rost să îi întrebăm de unde ştiu sau ce probe au pentru că, evident, aceşti cruciaţi ştiu, ei au surse sau au acces la informaţii şi este suficient că ne spun şi nouă.
 
Controlul democratic asupra serviciilor de informaţii şi de securitate
 
Ar trebui să fie altfel? Cu siguranţă da. Între nevoia publicului, legitimă de altfel, de transparenţă şi imperativul secretului ce guvernează inevitabil activitatea serviciilor de informaţii peste tot în lume, statele occidentale au interpus controlul democratic.
 
Instituţiile abilitate să realizeze controlul democratic, civil, reprezentând deopotrivă legislativul şi executivul unui stat, sunt cele care acoperă acest gol aparent ireconciliabil dintre transparenţă şi secret. Comisiile parlamentare, în primul rând, sunt cele îndrituite să verifice şi să se asigure că serviciile de informaţii se menţin în cadrul legal, că nu săvârşesc abuzuri, că sunt eficiente, că manifestă responsabilitate în cheltuirea banului public, că lucrează doar în interes naţional şi nu în cel personal al vreunui politician trecător, oricât de etern şi relevant s-ar dori acesta.
 
Comisiile parlamentare sunt abilitate să controleze, să verifice, să audieze, să ceară explicaţii şi documente, să facă tot ce este necesar pentru a se asigura şi, mai apoi, pentru a asigura cetăţenii că au cunoştinţă despre tot ceea ce trebuie ştiut în legătură cu activitatea serviciilor şi conduita cadrelor acestora. Pentru că serviciile au nevoie de încrederea societăţii, securitatea neputându-se realiza în pofida cetăţeanului, ci pentru şi împreună cu acesta. Şi atunci, ce nu poate spune un serviciu va putea spune Comisia, prin concluziile sale, prin rapoartele sale anuale, prin rezultatele eventualelor anchete parlamentare atunci când există suspiciunea de abuz.
 
În România, controlul democratic al serviciilor de informaţii prin Comisiile parlamentare speciale pare mai degrabă o chestiune periferică, cu mici accente de interes când se votează componenţa acestora sau când se produce vreun incident. Nimeni, nici Parlamentul, nici jurnaliştii, nici opinia publică nu cere şi nu aşteaptă ceva de la aceste comisii.
 
Nimeni nu pare să înţeleagă faptul că, dacă în România anului 2021 activitatea unor servicii de informaţii moderne, profesioniste, performante, recunoscute ca atare de partenerii din Alianţă, este în continuare percepută, la nivelul opiniei publice, prin asociere cu Securitatea comunistă, acest lucru se întâmplă mai ales din cauza ineficienţei sau, pe alocuri, a lipsei de interes şi implicare a comisiilor de control parlamentar.
 
Încrederea în comisiile de control parlamentar
 
Am auzit de multe ori faptul că aceste comisii ar vrea să facă, dar nu pot. Oare de ce, din moment ce atribuţiile lor au fost stabilite prin Hotărâri ale Parlamentului şi, prin urmare, dacă acestea par constrângătoare sau nejustificat limitative, este la latitudinea Parlamentului să le reformuleze?
 
Poate că problema este alta. Poate că problema este că, în sine, „comisiile" ca şi „serviciile" sunt doar abstracţiuni, sunt doar nişte forme care capătă consistenţă prin oamenii care le compun. Pentru că, neavând tradiţia democratică a statelor occidentale, funcţiile şi instituţiile noastre nu sunt puternice în sine (în sensul de a avea competenţe şi atribuţii clare, pe care să le exercite cu bună-credinţă şi cu profesionalism), ci iau forma celor care le ocupă şi/sau conduc vremelnic. Vedem asta peste tot, de la instituţia Preşedintelui la cea a Avocatului Poporului, de la miniştrii şi preşedinţii Camerei şi Senatului la procurorul general.
 
La fel şi comisiile de control, în lipsa unei tradiţii relevante, a unui trecut în care să fi dovedit  înţelegerea rolului lor fundamental într-o societate democratică, au credibilitatea şi autoritatea parlamentarilor care le compun. Ei sunt cei care trebuie să fie credibili şi responsabili, implicaţi şi corecţi, pentru a transfera apoi aceste atribute către comisii. Abia aşa concluziile lor vor fi  relevante pentru public, dând în timp o măsură acceptabilă a utilităţii şi legalităţii activităţii serviciilor naţionale de securitate şi informaţii şi construind astfel încrederea.
 
Acestea fiind spuse, putem prezuma că partidele, conştiente de nevoia de „checks and balances” (mai ales când sunt în opoziţie, din nefericire), aleg să trimită în aceste comisii oameni integri, inteligenţi, fini cunoscători ai regulilor democratice, cu experienţă parlamentară, persoane cu biografii curate şi dincolo de orice suspiciune. Aşa ar trebui să fie, cu atât mai mult cu cât tot ce este legat de serviciile speciale reprezintă informaţii clasificate, deci ar trebui să existe şi această condiţionare, a îndeplinirii criteriilor pentru a avea acces la astfel de informaţii.
 
Chiar dacă legea garantează membrilor Parlamentului, senatori şi deputaţi, acces la „informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu” doar în baza „validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului”, deci fără verificările de securitate aplicabile restului cetăţenilor, inclusiv cadrelor din serviciile de informaţii, este de bun-simţ că, probabil, toţi membrii comisiilor de control ar trece aceste verificări, dacă ar fi cazul.
 
Reputaţia membrilor din Comisiile de control parlamentar
 
Pentru a înţelege mai uşor ce înseamnă aceste verificări şi care sunt criteriile avute în vedere de legiuitor, reiau aici câteva elemente cheie din aceste prevederi, nu înainte de a preciza faptul că, oricât de intruzive pot părea, sau poate tocmai de aceea, aceste criterii nu au ca sursă de inspiraţie vreo nostalgie securistică, ci chiar legislaţia partenerilor euro-atlantici, legea fiind elaborată în perioada în care România se pregătea de aderarea la NATO şi îşi adapta legislaţia pentru a fi compatibilă cu standardele Alianţei.
 
Norma prevede că „oportunitatea avizării va fi evaluată pe baza verificării şi investigării biografiei celui în cauză” precum şi că „în cadrul procedurilor de avizare trebuie acordată atenţie specială persoanelor care urmează să aibă acces la informaţii strict secrete şi strict secrete de importanţă deosebită/ ocupă funcţii ce presupun accesul permanent la un volum mare de informaţii secrete de stat sau pot fi vulnerabile la acţiuni ostile, ca urmare a importanţei funcţiei în care vor fi numite, a mediului de relaţii sau a locului de muncă anterior”.
 
Decizia privind avizarea se ia pe baza tuturor informaţiilor disponibile şi are în vedere „loialitatea indiscutabilă a persoanei” şi „caracterul, obiceiurile, relaţiile şi discreţia persoanei”. Mai mult,  pentru a sublinia importanţa integrităţii persoanei, sunt reiterate principalele criterii de evaluare ale titularului, dar şi ale partenerului său de viaţă (!), criterii ce „vizează atât trăsăturile de caracter, cât şi situaţiile sau împrejurările din care pot rezulta riscuri şi vulnerabilităţi de securitate. Sunt relevante şi vor fi luate în considerare, la acordarea avizului de securitate, caracterul, conduita profesională sau socială, concepţiile şi mediul de viaţă al soţului/soţiei sau concubinului/concubinei persoanei solicitante”. De asemenea, în normă sunt precizate şi incompatibilităţi, de exemplu: „are antecedente penale sau a fost sancţionat contravenţional pentru fapte care indică tendinţe infracţionale”, „are dificultăţi financiare serioase sau există o discordanţă semnificativă între nivelul său de trai şi veniturile declarate”.
 
Acestea sunt doar o parte din cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul de acces la informaţii clasificate. Dintr-un interes ce ţine de istoricul meu profesional, mă voi opri asupra situaţiei Serviciului de Informaţii Externe. Să nu uităm că SIE este singura structură de informaţii naţională căreia legiuitorul îi clasifică activitate, prin legea de organizare şi funcţionare, ca SECRET de STAT. Sună ... cumva, nu-i aşa? Asta nu înseamnă că serviciul nu trebuie controlat.
 
Control parlamentar la S.I.E.
 
Când limitezi drastic posibilitatea societăţii de a avea acces la orice fel de informaţii din interior, cu atât mai mult trebuie să te asiguri că prerogative şi mijloacele aferente activităţii de informaţii nu sunt utilizate sub nicio formă altfel decât pentru interesul naţional.
 
Cadrele S.I.E. îşi înţeleg răspunderea şi ştiu mult mai bine decât ar putea crede ceilalţi că nu poţi cere încredere fără să poţi dovedi că o meriţi, respectiv acceptând necondiţionat actul de control parlamentar. Serviciul are nevoie, în acelaşi timp, ca membrii comisiei de control să înţeleagă pe deplin atât rolul şi specificul activităţii de informaţii externe, cât şi responsabilitatea uriaşă ce le revine, în primul rând în raport cu cetăţeanul în numele şi în interesul căruia primeşte acces aproape nelimitat în lumea atât de opacă a spionajului. 
 
Aici apar semnele de întrebare. În ianuarie 2017, după 20 ani de existenţă „discretă”, numărul membrilor Comisiei de control a fost majorat de la cinci la şapte. Nu actul în sine, justificabil cu uşurinţă prin prisma volumului de muncă, a surprins, ci explicaţia oferită de Preşedintele Camerei Deputaţilor de la acea vreme: „Chiar trebuie. Toată lumea care vrea să intre, să intre în aceste două hore foarte atrăgătoare la început (n.a. comisiile de control asupra S.I.E. şi S.R.I.). Totuşi, cinci mi se pare un număr foarte mic, mai ales că este o dorinţă foarte mare din partea unora să intre în aceste comisii”.
 
Hore? Dorinţe foarte mari? Parcă nu sună chiar a expresie a conştientizării răspunderii implicate de activitatea de parlamentar în general şi mai ales de apartenenţa la aceste comisii, nu degeaba denumite drept „speciale”. De rolul lor fundamental în mecanismul democratic. Creşterea de la 5 la 7 membri nu a avut niciun efect vizibil în planul eficienţei comisiei. Din cele precizate pe pagina web a Comisiei, nu au fost mai multe rapoarte, nu au fost mai multe controale, nu au fost mai multe avize, nu s-a îmbunătăţit cu nimic cunoaşterea din perspectiva societăţii.
 
Ce controlează noua majoritate parlamentară?
 
Timpul a trecut şi vremea domnului Dragnea şi a PeSeDe a apus, avem un nou Parlament, cu o nouă majoritate, coaliţia la putere funcţionează pe principiile profesionalismului, performanţei, meritocraţiei, transparenţei, respectării mecanismelor democratice. Cel puţin aşa ne asigură domnii Orban, Barna, Cioloş & comp. Poate că aşa este. Poate că, în sfârşit, a venit vremea pentru un control democratic adevărat, real, făcut de persoane cu credibilitate şi integritate, care să aducă societăţii răspunsuri la întrebările şi prejudecăţile ce trenează de prea multă vreme.
 
Când am văzut lista noilor membri ai „Comisiei Parlamentare Speciale pentru Controlul Activităţii Serviciului de Informaţii Externe” (ăsta da titlu de comisie!), deprinderi vechi m-au făcut să caut în surse publice datele existente despre aceştia şi să încerc să înţeleg dacă ar îndeplini condiţiile pentru a trece de un ipotetic vetting. Mi-au atras atenţia mai multe aspecte, dar am reţinut două, respectiv ce am găsit despre unul din membri şi, interesant, ceea ce nu am găsit despre altul:
 
• Senatorul PNL Liviu Dumitru Voiculescu este inculpat încă din 2013, iar procesul se judecă. El a fost trimis în judecată de DIICOT sub acuzaţia de „constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, de conflict de interese şi de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc”. Recent, tribunalul din Dolj i-a comunicat că dosarul în care e inculpat va fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 
Sunt pe deplin conştient că, până la o decizie definitivă şi irevocabilă a unei instanţe, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi afectată, dar ... având în vedere prevederea legală ce menţionează nevoia de a evalua „caracterul, obiceiurile, relaţiile şi discreţia persoanei, care să ofere garanţii asupra corectitudinii în gestionarea informaţiilor secrete de stat”, nu poţi să nu te întrebi dacă locul domniei sale chiar este într-o comisie în care absolut orice temă dezbătută este clasificată cel puţin în categoria de „secret”.
 
• În cazul senatorului UDMR Turos Lorand, parlamentar aflat la al doilea mandat, ceea ce îţi sare în ochi este faptul că nu există (!) nici o biografie publică a acestuia. Nu ştiu dacă are ceva de ascuns sau nu, dar constat că, dacă domnul senator e îndreptăţit să ştie totul despre S.I.E., în schimb niciun cetăţean obişnuit nu poate şti ceva despre Turos Lorand. Adică, doar ca exemplu, dacă, precum mulţi dintre colegii domniei sale de organizaţie, are şi cetăţenia altui stat. Nu că ar fi ceva ilegal, dar asta ar presupune jurământ de credinţă multiplu, ceea ce nu ar fi chiar compatibil cu cerinţa de „loialitate indiscutabilă” prevăzută explicit în lege pentru accesul la informaţii clasificate.
 
Ar mai fi şi alte aspecte şi la ceilalţi membri ai Comisiei, dar acestea două îmi par flagrante şi aproape imposibil să fi scăpat celor care au făcut propunerile în cauză, respectiv conducerilor celor două partide. Imposibil să fi scăpat dacă cineva chiar încerca să pună oamenii potriviţi la locurile potrivite, să înţeleagă corect responsabilitatea ce o poartă pentru aceste nominalizări, să arate un minim respect pentru alegătorii care i-au încredinţat, în numele lor, şi sarcina de a-i desemna pe cei ce vor controla o zonă atât de sensibilă şi de importantă pentru securitatea naţională.
 
Control parlamentar puternic şi Servicii credibile
 
Ce credibilitate vor avea cei doi când se vor pronunţa în legătură cu activitatea Serviciului controlat? Cât contribuie cei doi la credibilitatea de ansamblu a Comisiei şi implicit la construcţia încrederii cetăţeanului într-o structură menită să vegheze la respectarea legalităţii într-un domeniu deopotrivă opac şi fundamental pentru securitatea naţională? Cum poate împăca S.I.E. obligaţia de a pune la dispoziţia Comisiei date clasificate de o sensibilitate aparte, când unul dintre membrii acesteia este judecat pentru „constituire sau aderare la un grup infracţional organizat”, cu obligaţia de a-şi proteja activitatea? Este Serviciul în măsură, are dreptul de a face o astfel de evaluare, dacă să furnizeze sau nu Comisiei informaţiile/ documentele solicitate, pentru că unul sau doi sau „x” membri ai acesteia nu oferă garanţiile cerute de lege tuturor celorlalţi?
Singurul răspuns la această întrebare, într-o societate normală, cu o clasă politică responsabilă, este NU. Atunci, de ce partide care se revendică ca principalele promotoare şi apărătoare ale principiilor democratice au astfel de opţiuni? De ce standardele se aplică întotdeauna altora şi niciodată lor, celor de la putere? De ce este atât de complicat de înţeles că servicii puternice însemnă control democratic puternic, aplicat, real, cu răspunsuri şi concluzii întoarse spre cetăţean, pentru că doar aşa se poate construi încrederea? De ce?
 
Pentru că nu există ţap ispăşitor mai bun ca serviciile de informaţii, pentru că în mod real, în absenţa unor incidente, nimănui nu-i pasă, dintre decidenţii zilei, de securitatea naţională. Şi vom continua să ne amăgim cu eterna scuză „nu comisiile controlează serviciile, ci invers”, fără să vrem să vedem şi să înţelegem cine sunt cei care spun asta.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici