EXCLUSIV | INTERVIU Dana Gîrbovan, preşedintele UNJR: Dovadă a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după ’89 este reacţia lui Eduard Hellvig în discuţiile despre “câmpul tactic”/ Cazul Augustin Lazăr: “Era potrivită o demisie de onoare”

Preşedintele UNJR Dana Gîrbovan a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că numeroasele dosare care au vizat magistraţi arată presiunea clară pusă pe aceştia. Totodată preşedintele UNJR face referire la cazul Augustin Lazăr şi lipsa de reacţie din sistem, considerând că acest lucru arată de fapt neasumarea rolului represiv jucat de justiţie în sistemul comunist. Cât priveşte protocoalele secrete, Dana Gîrbovan afirmă că efectele sunt pe departe de a fi cunoscute.

11096 afişări
Imaginea articolului EXCLUSIV | INTERVIU Dana Gîrbovan, preşedintele UNJR: Dovadă a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după ’89 este reacţia lui Eduard Hellvig în discuţiile despre “câmpul tactic”/ Cazul Augustin Lazăr: “Era potrivită o demisie de onoare”

INTERVIU Dana Gîrbovan, preşedintele UNJR: Dovadă a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după ’89 e reacţia lui Eduard Hellvig în discuţiile despre “câmpul tactic”

“Numărul mare de dosare ce vizau magistraţi, instrumentate de DNA, coroborat cu faptul că o parte însemnată din aceste dosare au fost deschise din oficiu, precum şi cu durata îndelungată a urmăririi penale, prezintă suficiente elemente pentru a conclude că aceste dosare au reprezentat, într-adevar, o presiune pusă pe magistraţi”, spune Dana Gîrbovan, în interviul pentru MEDIAFAX.

Legat de reacţia din sistemul judiciar cu privire la acuzaţiile aduse lui Augustin Lazăr, Gîrbovan afirmă: “Reactia sistemului – sau mai degrabă lipsa de reacţie, cu o notabilă excepţie din partea AMR – faţă de dezvăluirea că fostul Procuror General Augustin Lazăr a refuzat în regimul comunist eliberarea unui deţinut politic a demonstrat, încă o dată, lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiţie în sistemul comunist (...) Potrivită ar fi fost o demisie de onoare din partea procurorului general Augustin Lazăr ”.

“Crimele comunismului nu ar fi fost posibile fără uneltele principale ale sistemului comunist: Justiţia şi securitatea (…) Ca atare, nu prevederile legale “discutabile” erau principala problemă în ceea ce priveste tratamentul persoanelor detinute în penitenciar, ci “componenta etică deficitară” era a celor ce aplicau sau vegheau la aplicarea legii în acea perioadă, cum a fost şi procurorul Augustin Lazăr

Preşedintele UNJR face referire şi la directorul SRI, Eduard Hellvig, în contextul declaraţiilor acestuia despre „câmpul tactic”

“Un astfel de exemplu de dovada a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după  ‘89 este reacţia directorului SRI Eduard Hellvig din 2015 care, în contextul discuţiilor despre “câmpul tactic” al SRI din justiţie, a spus că interesul SRI era ”să nu existe persoane cum au fost în trecut, judecători, procurori, care pe drum au uitat că servesc statul român şi au avut alte preocupări decât a servi statul român”. Declaraţia directorului Hellvig preia exact rolul judecătorilor din perioada comunistă, în care erau servitori ai statului comunist, ceea ce demonstrează că mentalitatea din această instituţie a rămas neschimbata de 30 de ani”, spune preşedintele UNJR.

Redăm integral interviul acordat de Dana Gîrbovan:

“Aceste dosare au reprezentat, într-adevăr, o presiune pusă pe magistraţi”

MEDIAFAX: Seful Inspectiei Judiciare Lucian Netejoru a anunţat că, timp de 4 ani, DNA a supravegheat operativ peste 2.000 de magistraţi, uneori cu “fortarea” legii, spunând că au fost cazuri în care procurorii nici nu mai ştergeau procesele verbale de redare a interceptărilor, chiar dacă acestea erau infirmate în instanta. Credeţi că cele aproape 1.500 de dosare reprezintă o presiune pusă pe magistraţi?

Dana Gîrbovan: Numărul mare de dosare ce vizau magistraţi, instrumentate de DNA, coroborat cu faptul că o parte însemnată din aceste dosare au fost deschise din oficiu, precum şi cu durata îndelungată a urmăririi penale, prezintă suficiente elemente pentru a conclude că aceste dosare au reprezentat, într-adevăr, o presiune pusă pe magistraţi.

Până la publicarea raportului Inspecţiei Judiciare, când vom putea comenta pe baza acestuia, voi explica de ce răspunderea penală a judecătorilor ridică probleme diferite de cea a altor categorii sociale, putând afecta independenţa acestora pe soluţii. Abia după ce cetăţenii vor înţelege acest lucru, vor putea evalua şi în ce măsură aceste dosare, care au stat deschise cu anii la DNA, au fost de natură să constituie un instrument de presiune asupra justiţiei.

Independenţa judecătorilor înseamnă că aceştia trebuie să aibă o libertate neîngrădită de a decide cazurile în mod imparţial, în conformitate cu legea şi cu interpretarea dată de către aceştia faptelor. Stabilirea unei linii între independenţa judecătorilor pe soluţii şi răspunderea acestora pentru exercitarea funcţiei este o sarcină extrem de sensibilă, iar standardele de protecţie ale independenţei judecătorului sunt foarte înalte, răspunderea putând fi antrenată doar în caz de vadită rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Cu alte cuvinte, nu este admisibil să fie anchetaţi judecătorii pentru simplu motiv că părţile sau procurorul nu sunt multumţiti de hotărârea dată. O astfel de practică ar însemna o încălcare brutală a independenţei judecătorului, care ar sta mereu cu sabia anchetei penale deasupra capului si cu grija de a pronunţa o hotărâre care să nu supere Parchetul. Or, asa ceva este inadmisibil.

În avizele sale, Comisia de la Veneţia a arătat că: “Judecătorul este liber să-şi menţină opiniile, să stabilească faptele şi să aplice dreptul în toate chestiunile cu privire la care poate delibera şi nu este obligat să-i justifice nimănui nimic, nici măcar altor judecători şi/sau preşedintelui curţii, înţelegerea sa privind dreptul şi faptele constatate… inclusiv [completarea noastră] garanţiile de bază care asigură independenţa unui anumit judecător de a decide cazurile în mod imparţial, în conformitate cu conştiinţa sa şi cu interpretarea dată de către acesta faptelor, şi în conformitate cu regulile de drept incidente. 

Ca o clarificare generală, CCJE a subliniat că, deşi investigaţiile penale cu privire la judecători şi instanţe nu sunt ilegale şi că nu există imunitate generală pentru judecători, autorităţile avute în vedere trebuie să respecte, să garanteze şi să asigure funcţionarea adecvată a judiciarului, în calitatea sa de a treia putere a statului. De aici reiese că trebuie acordată cea mai mare atenţie înainte de iniţierea unor măsuri de investigare de către autoritatea de urmărire penală, care ar putea avea ca efect împiedicarea sau obstrucţionarea funcţionării procedurilor judiciare.”

Ca atare, înainte de a iniţia măsuri de investigare contra unui judecător pentru soluţia pronunţată de acestea, parchetele au obligaţia de a verifica cu cea mai mare atenţie dacă există indicii privind conduita abuzivă, cu rea credinţă a judecătorului în exercitarea funcţiei, şi nicidecum procurorii nu pot verifica prin ancheta penală legalitatea sau temeinicia soluţiei pronunţate, pentru că ar încălca în mod direct independenţa judecătorului.

Or, din păcate, au existat cazuri, semnalate de colegi judecători, în care ancheta penală, întinsă pe mai  mulţi ani, a vizat strict soluţia pronunţată. Am citit o astfel de ordonanţă de clasare, în care procurorul de caz motiva soluţia de clasare exact ca un judecător de la o instanţa ierarhic superioara, arătând că soluţia pronunţată de un complet de 3 judecători de la o curte de apel este legală şi temeinică. Astfel de anchete contravin flagrant standardelor europene privind independenţa judecătorilor, iar aceste practici trebuie sancţionate.

Despre cazul Lazăr: “Lipsa de reacţie a sistemului a demonstrat lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiţie în sistemul comunist”

MEDIAFAX: Augustin Lazăr şi-a încheiat mandatul săptămâna trecută la Parchetul General. Astăzi, la 30 de ani de la Revoluţie, cum s-au văzut în sistem  acuzaţiile legate de faptul ca a refuzat eliberarea unui deţinut politic?

Dana Gîrbovan: Reactia sistemului – sau mai degrabă lipsa de reacţie, cu o notabilă excepţie din partea AMR – faţă de dezvăluirea că fostul Procuror General Augustin Lazăr a refuzat în regimul comunist eliberarea unui deţinut politic a demonstrat, încă o dată, lipsa de asumare a rolului represiv jucat de justiţie în sistemul comunist.

Într-un interviu din seria Memorialul Durerii, dizidentul anti-comunist Paul Goma vorbea despre “securiştii cu mâinile curate”, care au făcut “mai mult rău decât cei care au luat ciomagul şi te-au bătut la cap şi te-au bătut la palme şi te-au călcat în picoare”.

Este important de meditat la cele spuse de Paul Goma şi de realizat ca tortionarii nu ar fi existat fără un sistem de justiţie represiv ai cărei reprezentanţi, atât judecători cât şi procurori, chiar dacă nu şi-au murdărit direct mâinile cu sânge, i-au protejat pe torţionari şi le-au garantat imunitatea.

De 30 de ani s-a refuzat din interiorul sistemului de justiţie, atât la nivel instituţional cât şi personal, a se admite rolul pe care justiţia l-a jucat în represiunea din perioada comunistă.

De asemenea, analiza rolului represiv jucat de justiţie în comunism a fost tratată cu superficialitate şi de cercetători, istorici şi profesori de drept. Acest fapt este remarcat într-unul din puţinele excelent documentate studii în materie: “Dreptul în slujba puterii. Justiţia in regimul comunist din România 1944-1958”. Iuliu Cracana, autorul studiului, sublinia ca: ”Desi, in mai toate introducerile cursurilor de ISDR (istoria statului si a dreptului, n.a.) sunt subliniate importanta continuitatii dreptului si a cunosterii trecutului dreptului si justitiei, pe motiv ca stau la baza dreptului si justitiei actuale, autorii trateaza cu superficialitate ultima  perioada in ciuda faptului ca, in mod firesc, ea influenteaza cel mai mult dreptul si mai ales justitia actuala”.

Crimele comunismului nu ar fi fost posibile fără uneltele principale ale sistemului comunist: Justiţia şi securitatea. “Daca ar fi, totusi, sa facem o ierarhie a vinovatilor pentru represiunea politica, Justitia s-ar afla pe o treapta mai inalta decat securitatea”, arăta cercetătorul Iuliu Cracana în studiul precizat.

Această concluzie ar trebui să dea de gândit fiecărui membru al sistemului judiciar, care tratează cu mult prea multă uşurinţă şi nepăsare nu doar rolul jucat de justiţiei înainte de ’89, cât şi, mai ales, efectele continuităţii reflexelor şi mentalităţilor umane şi institutionale, dobândite într-o jumătate de secol de dictatura comunistă. Aceste metehne represive de sorginte staliniste nu se şterg prin simpla trecere a timpului, câtă vreme nu sunt cunoscute, identificate, asumate şi înlăturate în mod conştient. Fără un diagnostic, nicio boală nu se vindecă. Acest lucru e valabil si pentru vindecarea justiţiei de metehnele învăţate în comunism.

Mentalităţile şi metehnele unui sistem dăinuie după dărâmarea acestui sistem, dacă ele nu sunt indentificate şi corectate în mod conştient. Ele pot fi recunoscute chiar la persoane care nu au trăit în sistemul respectiv, dar le-au preluat ca atare odată intrate în “noul” sistem.

“Dovadă a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după 89 este reacţia directorului SRI Eduard Hellvig, în discuţiile despre “câmpul tactic”

MEDIAFAX: Puteţi oferi un astfel de exemplu de mentalitate comunistă care a dăinuit în instituţiile statului?

Dana Gîrbovan: Un astfel de exemplu de dovada a mentalităţii comuniste perpetuate instituţional după  89 este reacţia directorului SRI Eduard Hellvig din 2015 care, în contextul discuţiilor despre “câmpul tactic” al SRI din justiţie, a spus că interesul SRI era ”să nu existe persoane cum au fost în trecut, judecători, procurori, care pe drum au uitat că servesc statul român şi au avut alte preocupări decât a servi statul român”.

Declaraţia directorului Hellvig preia exact rolul judecătorilor din perioada comunistă, în care erau servitori ai statului comunist, ceea ce demonstrează că mentalitatea din această instituţie a rămas neschimbata de 30 de ani.

O scurtă incursiune în trecut lămureşte şi sursa totalitară a acestei mentalităţi. Potrivit Legii nr. 1 din 1975 personalul din organele sistemului justiţiei şi al procuraturii depuneau, înainte de investitura lor,  un jurământ de credinţă şi devotament faţă de patrie şi statul socialist, Republica Socialistă România: “Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, (…).”

După Revoluţie, prin Legea 92/1992 a fost introdus pentru judecători şi procurori următorul jurământ: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr interesele României, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţa şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". 

În 2004, prin Legea 303/2004 jurământul a fost modificat astfel: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" 

Ca atare, în comunism, justiţia servea statul. În prima etapă a trecerii de la comunism la democraţie, magistraţii jurau să apere interesele statului şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pentru ca după 2004 să se renunţe la sintagma interesele statului, rămânând obligaţia de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Această diferenţă de jurământ reflectă perfect trecerea de la specificul justiţiei totalitare la cea democratică: în totalitarism justiţia slujeşte serveşte statul şi apără interesele acestuia, în democraţie apără drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Or, deşi legislaţia s-a modificat, mentalităţile au rămas, din păcate, de prea multe ori neschimbate.

Surprinzător, declaraţia a scăpat netaxată nu doar de către sistemul de justiţie, în general,  ci şi de către presă şi societate civilă, fapt ce demonstrează cât de puţin cunoaşte societatea românească ce diferenţiază în substanţă un stat democratic de un stat totalitatar, inclusiv din perspectiva justiţiei.

Asa se face că, după 30 de ani, justiţia este subiect central de dezbatere, inclusiv electorală, clamându-se importanţa sa, în timp ce interferenţa serviciilor de informaţii în justiţie, intruziunea masivă în viaţa privată prin admiterea unui număr enorm de mandate pe siguranţă naţională este nu doar trecută cu uşurinţă cu vederea, ci şi uneori agresiv justificată.

Problema era “componenta etică deficitară” a celor ce aplicau legea în acea perioadă, cum a fost şi procurorul Augustin Lazăr

MEDIAFAX: Era necesară, în context, revocarea lui Augustin Lazar de către preşedintele Klaus Iohannis sau justiţia din timpul comunismului e ceea ce impunea atitudinea de atunci?

Dana Gîrbovan: Potrivită ar fi fost o demisie de onoare din partea procurorului general Augustin Lazăr.  Justificarea că „aşa erau legile” este una nu doar nedemnă, reflectând o lipsă totală de asumare a răspunderii personale, ci şi, în contextul concret al prevederilor legilor anilor 80, una falsă.

Astfel, încă din 1968, Codul penal comunist prevedea în mod explicit, la art. 52, că „Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.”

În expunerea de motive a respectivului Cod penal se sublinia, ca principiu de bază, “grija orînduirii noastre faţă de om, preocuparea atît pentru apărarea legalităţii, cît si pentru reeducarea persoanelor ce au savarsit infractiuni”. La nivel declarativ, aceasta era o modificare de esenţă a principiilor ce guvernau dreptul penal comunist, arătându-se că “în trecut s-au făcut abuzuri, încălcări ale legalităţii şi interpretări arbitrare ale legii care au avut drept consecinţe trimiterea în judecată şi condamnarea unor oameni fără dovezi temeinice, aplicându-se astfel împotriva unor cetăţeni măsuri cu caracter penal nejustificate de actele şi manifestările acestora”.

În aceeaşi direcţie declarată, în 1974 Republica Socialistă România a ratificat Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, ce prevedea, în art. 7, ca “Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.”

Mai mult, Legea 23/1969 prevedea o serie de drepturi pentru deţinuti, precum dreptul la hrană necesară, la odihnă, plimbare, asistenţă medicalã, dreptul de a petiţiona, de a primi vizite, pachete. Ca atare, în anii ’80 tratamentul degradant, torturile fizice sau psihice ale deţinuţilor erau interzise prin lege, indiferent de infracţiunea comisă de aceştia.

Obligaţia de a supraveghea respectarea legii la locurile de deţinere revenea procurorului. Prevederile Legii nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste Romania, în special art. 24 si 25, impuneau procurorului obligaţia să verifice condiţiile de deţinere, acesta având acces deplin la locurile de detenţie, să examineze cererile sau reclamaţiile scrise ori verbale ale condamnaţilor, să îi asculte chiar fără prezenţa altor persoane, tocmai pentru a asigura respectarea deplină a legii de către organele de la locurile de executare a pedepselor. Dacă constata încălcări ale legii, procurorul era obligat să ia măsuri sau să sesizeze organele competente.

Ca atare, nu prevederile legale “discutabile” erau principala problemă în ceea ce priveste tratamentul persoanelor detinute în penitenciar, ci “componenta etică deficitară” era a celor ce aplicau sau vegheau la aplicarea legii în acea perioadă, cum a fost şi procurorul Augustin Lazăr.

De altfel, Iulius Filip, în scrisoarea adresată preşedintelui comisiei de liberări condiţionate în 1986, procurorul Augustin Lazăr, acuză direct faptul că acesta nu a luat măsuri contra torturilor din penitenciar, deşi avea atribuţii în acest sens: “Pe data de 9 iunie 1983 ajung la Aiud, pe restrictiva. Despre torturile, schingiuirile, teroarea, discriminarea umana care le-a facut cu mine banda criminal-terorista formata din: Lt. Trifan, plt adj Ionica, plt adj Vaida, sg maj Lazar mai tirziu, dupa ce termin inchisoarea. Da frate romane ai fost numit să ai mare răspundere, care apasa din ce in ce mai greu pe umeri tai, sa nu uiti ca cei pe care-i servesti iau multi bani pe functiile lor, dar fi sigur ca nu o sa aiba parte de ei. Niciodata banii cistigati pe oasele si cadavrele fratilor tai nu pot avea decit mirosul durerii si nenorocirilor. Bunul Dumnezeu va face mare dreptate. De ce sint in inchisoare stii dar te-ai ostenit prea putin ca oamenii sa nu fie torturati si schingiuiti desi era o atributiune care iti revenea”.

Ca atare, nu doar ca invocarea legii din acea perioadă nu constituie o justificare ci, dimpotrivă, legile de atunci atribuiau procurorului obligaţia de a veghea ca deţinuţii să nu fie torturaţi, aşa cum de altfel reclama Iulius Filip chiar la acea vreme.

Prin includerea mai multor probleme într-o singură întrebare, referendumul din 26 mai încalcă libertatea fiecărui cetăţean”

MEDIAFAX: Referendumul pentru justitie din 26 mai- cum il puteti defini: Acţiune electorală sau o măsură necesară pentru sistemul judiciar?

Dana Gîrbovan: Prin includerea mai multor probleme într-o singură întrebare, referendumul din 26 mai încalcă libertatea fiecărui cetăţean de a-şi exprima distinct punctul de vedere cu privire la fiecare dintre multele probleme supuse referendumului.

Altfel spus, prin modul în care au fost formulate întrebările, referendumul mi-a amintit tot de perioada comunistă, când, dacă vroiai să cumperi un kg de carne, trebuia să cumperi şi o conserva de peşte sau o pungă de creveţi expandaţi.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legii 3/2000, “cetatenii sunt chemati sa se pronunte prin DA sau NU asupra problemei supuse referendumului”. Acest fapt implică ca fiecare întrebare să vizeze o singură problemă supusă consultării populare.

Or, în cazul de faţă, ambele întrebări de la acest referendum cuprind mai multe probleme, fiecare dintre ele de substanţă, fundamental diferite, ce implica analize diferite şi răspunsuri distincte.

Oferite la pachet, acestea încalcă flagrant libertatea de opinie a celor chemaţi la referendum, fapt ce loveşte exact în spiritul constituţional al acestui tip de consultare, pentru că obligă cetăţenii să răspundă cu DA sau NU global, când răspunsul la o întrebare poate fi DA pentru o problema şi NU pentru alta.

MEDIAFAX: Puteţi să explicaţi această concluzie mai în concret?

Dana Gîrbovan: A doua întrebare este mai tehnică şi cuprinde 5 probleme distincte, de aceea voi exemplifica cu prima întrebare, care cuprinde 3 chestiuni diferite.

Astfel, prima întrebare de la referendum priveşte interzicerea acordării amnistiei şi graţierii în materia infracţiunilor de corupţie. În primul rând, o astfel de întrebare, deşi pare facilă – dacă o privim din perspectiva populistă – este extrem de complexă din multiple perspective.

Înainte de a ne repezi să răspundem cu DA sau NU, este important ca cetăţenii să fie educaţi asupra rolului clemenţei în istoria statului şi a dreptului.

Aş reveni asupra deosebirii esenţiale dintre amnistie şi graţiere, pentru că atât fundamentul, cât şi efectele acestora sunt diferite, astfel încât impun analize diferite.

Amnistia penală se acordă, de obicei, la schimbarea unor regimuri politice, când noua viziune ori noua realitate impune iertarea unor persoane condamnate pentru infracţiuni de regulă politice sau care ascund condamnări politice.  Amnistia este un act de clemenţă mult mai puternic decât graţierea, pentru că şterge toate consecinţele condamnării, ca şi cum aceasta nu ar fi existat.

Gratierea, la rândul sau, poate fi colectivă şi individuală, fapt ce necesită din nou o analiză distinctă pentru fiecare tip. Graţierea colectivă se acordă prin lege şi reflectă politica penala a statului la un moment dat, fiind justificată de motive diverse, inclusiv de condiţiile inumane din penitenciare.

Graţierea individuală, însă, este un atribut al Preşedintelui, ce derivă direct din puterea dată de votul poporului: puterea de a ierta. Acest atribut a aparţinut întotdeauna numai conducătorilor, fiind un simbol al forţei şi puterii acestora.

Această putere permite preşedintelui să graţieze un condamnat din raţiuni pur umanitare – cazul persoanelor aflate în situaţii extrem de dificile, fie datorită sănătăţii, fie condiţiei familiale –, iar pe un altul pentru că s-a remarcat prin activităţi deosebite, ori pur şi simplu poate graţia din motive pur subiective, pe care singur şi le alege.

Ca atare, şi răspunsul la această parte a întrebării implică o analiză complexă. Un răspuns cu DA ar însemna ştirbirea unei prerogative tradiţionale şi puternice a preşedintelui. Din punct de vedere practic, ar împiedica preşedintele să analizeze dacă poate acorda gratierea, spre exemplu, unei persoane condamnate pentru coruptie, dar care, în timpul unui cataclism – incendiu sau cutremur în penitenciar – s-a remarcat prin fapte deosebite, salvând viaţa altor deţinuţi. Prin urmare, trebuie să fie permis preşedintelui să decidă  dacă poate sau nu acorda graţierea în astfel de cazuri, ori acest lucru trebuie să îi fie interzis pur si simplu?

Iată deci că această primă întrebare implică analize multiple, distinct pentru amnistie, graţiere colectivă şi graţiere individuală. La această primă întrebare se poate răspunde cu DA la toate problemele, NU la toate, după cum s-ar putea răspunde cu DA la unele sau nu la altele. Matematic vorbind, o astfel de întrebare  naşte nu mai puţin de 8 răspunsuri posibile.

În concluzie, prin gruparea mai multor ipoteze de răspuns într-o singură întrebare cetăţenii sunt forţaţi să răspundă în bloc fie DA, fie NU, aceştia neavând libertatea de a-şi exprima în mod real opinia cu privire la fiecare din problemele cu care sunt consultaţi. Or, oasemenea metodă este  incompatibilă cu statul de drept şi democraţia.

„Efectele protocoalelor asupra sistemului judiciar sunt încă departe de a fi pe deplin cunoscute

MEDIAFAX: La 10 ani de la semnarea protocolului secret dintre Parchetul General şi SRI, în contextul reacţiilor publice pe această temă, puteţi spune că ştiţi toate efectele negative ale acestei înţelegeri? De ce credeţi ca nici azi nu este desecretizată decizia CSAT care stă la baza protocolului?

Dana Gîrbovan: Efectele protocoalelor asupra sistemului judiciar sunt încă departe de a fi pe deplin cunoscute. Sperăm ca raportul Inspecţiei Judiciare privind modul de lucru al procurorilor pe protocoale să ofere lămuriri cuprinzătoare în acest sens. 

Pe de altă parte, Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI nu a lămurit încă în ce a constat, în concret, implicarea lucrătorilor SRI în dosarele penale, nici dacă au fost respectate normele legale ce priveau distrugerea interceptărilor sau alte asemenea aspecte.  

În ceea ce priveşte hotărârea CSAT 17 din 2005, aceasta nu este secretă, însă preşedintele României refuză publicarea ei. Există însă alte hotărâri ale CSAT care sunt clasificate, hotărâri ce au privit sau influenţat administrarea justiţiei, precum hotărârea 0068/2002 prin care SRI a fost desemnat ca şi autoritate naţională în domeniul realizării interceptarilor, hotărârea CSAT 00234/2004 privind cooperarea dintre SRI si Ministerul Public pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul siguranţei naţionale şi, probabil, altele.

În ciuda prevederilor din noile legi ale justiţiei, care obligă toate instituţiile, inclusiv CSAT, să publice toate actele administrative extrajudiciare care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare, acestea fiind considerate, fără excepţie, informaţii de interes public, accesul publicului la conţinutul acestora este în continuare blocat de căre CSAT.

UNJR a cerut încă din 2015 publicarea tuturor acestor hotărâri şi, în urma refuzului CSAT de a ne permite accesul la acestea, am acţionat această instituţie în judecată. Intrucât dosarul se află încă pe rol, mă voi abţine de la alte comentarii.

În concluzie, analiza influenţei pe care serviciile de informaţii le-a avut asupra justiţiei în perioada ce a succedat anului 1989 este departe de a fi încheiată. Această analiză este esenţială pentru ruperea nu doar a justiţiei, ci a întregii societăţi şi a instituţiilor statale, de trecutul şi mentalităţile comuniste. Până nu se va ajunge în acel moment, nu va exista cu adevărat un stat de drept consolidat în România.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici