ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor fără memorie: multă vreme după 1989, arhivele comunismului a fost un secret bine păstrat

Scriu aceste rînduri de ziua ”Micii Uniri”, cu gustul amar la gîndul că ne pierdem memoria: sărbătorile ca acestea devin tot mai golite de conţinut, după lunga perioadă de comunism, în care istoria a fost profund ideologizată.

1869 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor fără memorie: multă vreme după 1989, arhivele comunismului a fost un secret bine păstrat

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor fără memorie: multă vreme după 1989, arhivele comunismului a fost un secret bine păstrat

Iar după 1989, regimul Iliescu a privit memoria ca pe o armă politică. Astfel, am ajuns să trăim doar cu amintirile cele mai recente şi, în rest, cu o mitologie confuză a trecutului mai îndepărtat.

 

Memoria, ca secret de stat

Cele de mai jos sînt şi ”maginalii” la o lege care mi-a stîrnit indignarea, cea prin care se modifică Decretul lege 118 din 1990 şi, printr-un fals apel la istorie, se schimbă destine în prezent. Acest lucru s-a putut întîmpla nu doar pentru că ”aleşii neamului” n-au habar despre ce a fost şi cum a funcţionat comunismul. Dar pare să nu mai ştie nimeni, în afară de cîteva sute de istorici. Cu ce consecinţe? Devenim un popor fără memorie, capabil de a repeta greşelile şi abuzurile trecutului. Cum a dovedit amintita iniţiativă legislativă, despre care am scris pe larg ieri, o şi facem. Cum s-a ajuns aici?

După 1989 s-a dat o întreagă bătălie, prea puţin cunoscută, pentru ”deschiderea” arhivelor comunismului. Aceste arhive au avut un caracter strict secret, înainte de 1989. În mod contrar afirmaţiei autorităţilor, potrivit căreia ”în România a avut loc o revoluţie anticomunistă”, secretele comunismului au rămas ascunse ochilor curioşi, nu numai pentru istorici şi jurnalişti, dar pentru oricare cetăţean al ţării. Cu excepţia ”iniţiaţilor” din cercurile puterii. Uneori arhivele au ajuns ”secrete” chiar şi pentru unii din ei. Cu consecinţe nefaste şi azi: sîntem un popor fără memorie.

Între 1990-1993, documentele din arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, alături de altele provenite din arhiva fostului Partid Comunist au fost îndosariate de Biroul Documente Secrete din Ministerul Apărării Naţionale. Nici astăzi, de pildă, nu cunoaştem ce dimensiuni au avut arhivele partidului comunist. Ele şi-au păstrat caracterul de ”strict secret” pînă la finele anului 1996, cînd s-a operat transferarea lor la Arhivele Naţionale. Nu s-au dat în integralitate. O serie de documente, de pildă cele de la Secţia CC pentru Armată, Justiţie şi Interne au rămas pînă azi ”secrete de stat”.

La rîndul lor, arhivele fostei Securităţi, o motenire importantă a comunismului, au fost ”salvate” de ochii curioşi ai publicului, find transferate în 1990 în ”custodia” nou-creatului Serviciu Român de Informaţii, care le-a ”păstrat” tot ân regim secret, cum a crezut de cuviinţă (distrugînd părţi ”sensibile” ale ei, în acţiuni precum cele deconsiprate de presă, care s-au petrecut la Berevoieşti, în judeţul Argeş). Aşa s-a făcut că, în 1999, cînd a apărut ”Legea Ticu Dmitrescu”, de înfiinţare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţi, arhiva fosei poliţii politice comuniste din România abia avea 24 de kilometric liniari de documente, faţă de aproape 180, cît măsurau arhivle STASI, srviciile secrete comuniste est-ermane, la o populaţie mult mai mică a RDG-ului, în raport cu a României. Se poate presupune că, cel puţin cît s-a păstrat, dacă nu cu mult mai mult, s-a şi distrus din arhiva fostei Securităţi.

Menţinerea în România într-un regim secret a arhivelor comunismului (ale PCR-ului şi Securităţii) nu a fost un accident birocratic al tranziţiei, ci o expresie a voinţei politice a regimului Iliescu. Foştii activişti de partid şi ofiţeri sau colaboratori ai Securităţii care au preluat puterea după căderea regimului Ceauşescu au privit încă din primele zile ale lui 1990 cu vădită precauţie orice ingerinţă publică în aceste arhive, ele fiind puse sub control militar şi evacuate din localurile anterioare de deţinere.

Vechiul militant comunist Alexandru Bîrlădeanu, ajuns lider marcant al noii puteri, a relatat astfel acest episod: ”Devenind în 1990 preşedintele Senatului, m-am interesat unde se află arhiva Comitetului Central. Am fost informat că ea este transportată la Piteşti şi predată armatei, spre păstrare. Am vorbit de două ori cu ministrul Apărării Naţionale din vremea respectivă, generalul Spiroiu, atrăgîndu-i atenţia asupra răspunderii ce-i revine, primind în grijă respectiva arhivă şi l-am sfătuit să nu permită accesul nimănui la arhivă, înainte de reglementarea oficială a modului de administrare şi folosirea acesteia, pentru a se evita sustragerea sau falsificarea unor documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat că acestea sînt şi ordinele date de el”.

 

Teama liderilor politici de a li se afla trecutul

Pericolul ”sustragerii” unor documente din arhiva fostei conduceri a Partidului Comunist invocat de dl. Bîrlădeanu ar fi putut duce la erodarea prestigiului unora dintre personajele principale ale scenei politice.

Conservarea în regim secret a arhivei CC al PCR, care înmagazinează, la un loc, stenograme ale discuţiilor de la conducerea partidului, dosare de cadre şi documente privind deciziile politice şi economice ale celor care au condus ţara pînă în 1989 nu a fost o simplă întîmplare. Această ”pudoare” faţă de trecut nu a fost accidentală, iar împiedicarea accesului la arhivele fostului partid comunist, prin interdicţii la informaţii despre trecutul apropiat, cît şi continuarea secretizării regimului după 1990 nu au fost accidente birocratice, ci rezultatul unui demers elaborat la cel mai înalt nivel.

Concluzia este întărită tot de spusele lui Alexadru Bîrlădeanu. Deşi fusese, ca preşedinte al Senatului a doua persoană în stat, după pensionarea din funcţia politică nu i-a mai fost deajuns calitatea de academician, fiind pus el însuşi în imposibilitatea de a consulta documente care îl interesau în elaborarea unui studiu despre problema tezaurului României de la Moscova.

Iată ce relata la mijlocul anilor ’90, într-o intervenţie pe care a publicat-o într-o revistă de istorie: ”La începutul anului 1993, după retragerea mea din viaţa politică, am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care acesta m-a informat că a avut ocazia să citească stenograma discuţiilor din 1965 cu Brejnev, ceea ce l-a lămurit în chestiunea tezaurului. L-am întrebat cu ce prilej a făcut acest lucru; mi-a răspuns că a fost nevoie de acea stenogramă, pentru pregătirea unui material. Din ordinul cui s-a umblat la arhivă? - am vrut eu să aflu, generalul Spiroiu răspunzîndu-mi că nu are voie să spună asta. I-am cerut o copie, după stenograma privind cele spuse de mine în acea şedinţă. Nu am voie! mi-a răspuns el din nou. Reintram astfel în lumea absurdului, în care puteau fi declarate secrete faţă de cineva cele spuse de însuşi acel cineva”.

Ani de zile, accesul la documentele PCR, partid de care toţi s-au dezis şi care oficial, nu mai exista, dar a cărui desfiinţare nu a fost legalizată, tocmai pentru a nu se ridica public problema succesiunii şi a gestiunii imensului său patrimoniu (gîndiţi-vă de cîte fonduri şi clădiri era vorba, ca să nu vorbim doar de arhive) a fost privită de autorităţi cu o ostilitate descurajantă. Pentru că în aceste arhive era vorba chiar de ei.

 

Preţul secretului

După ce arhiva fostului CC al PCR a ieşit în cele din urmă în 1996 de sub tutela armatei, în urma unor presiuni ale societăţii civile, între iniţiatorii cărora m-am numărat şi eu (acţiuni despre care voi vorbi cu altă ocazie), principala arhivă a partidului comunist a ajuns la Arhivele Naţionale.

Dar şi de atunci încolo arhivele au putut fi accesibile doar ”selectiv”, după cum dispunnea directorul instituţiei. Situaţia nu s-a îmbunătăţit esenţial decît după 2006, cînd din funcţia de consilier de stat în guvern pe probleme de securitate naţională, am promovat, alături de tînărul istoric Dorin Dobrincu, noul director al instituţiei) o nouă lege a Arhivelor Naţionale, mult mai persmisivă. Cea anterioară interzicea, printr-o anexă cu numărul 6 accesul la documente, cu termene de minimum 30 şi pînă la 110 ani, de la crearea lor. Conform acelei legi a regimului Iliescu, arhivele comunismului s-ar fi deschis abia anul trecut. Pur şi simpul pentru că liderii acelui regim, în frunte cu cel al cărui nume îl poartă se temeau de propriul trecut.

Secretizarea arhivelor regimului comunist, atît cea a Partidului, cît şi aceea a Securităţii, prelungită pînă în pragul noului mileniu, s-a petrecut ca urmare a deciziei şi raţiunii politice a regimului Iliescu, departe de necesitatea reală de protejare a ”siguranţei naţionale” sau de invocarea absurdă a ”drepturilor constituţionale la propria imagine”, ale celor care ar fi supuşi judecăţii istoriei, pentru colaboraţionismul excesiv sau pentru participarea la acte de represiune, în vremea regimului comunist şi în contradicţie cu declaraţiile oficiale ale vîrfurilor puterii politice, care afirmau în mod mincinos că nu au nicio legătură cu fostul regim şi instituţiile sale.

E clar că unele din faptele foştilor activişti şi securişti ar fi putut să fie considerate penale – chiar şi crime împotriva umanităţii. Cum s-a şi dovedit, dar abia în două cazuri (vezi Vişinescu şi Ficior), tocmai din cauza secretizării arhivelor şi a reticenţei procurorilor de a cerceta crimele comunismului – care au fost crime inclusiv ale unora dintre ei.

Consecinţele acestui fapt nu sînt de neglijat nici astăzi. Ele constau în ignorarea, sau chiar mai rău, în revalorizarea absurdă a trecutului communist, de către pături tot mai largi de oameni, afectaţi de greutăţile tranziţiei. Acum şi de cele ale pandemiei. Cei mai mulţi oameni privesc înapoi cu nepăsare; în special cei tineri, care n-au habar şi nici nu vor să ştie ce însemna o zi petrecută în comunism. Alţii, dintre cei care l-au trăit îl evocă uneori cu o nostalgie clamată chiar vehement. 

Secretizarea inutilă a unei societăţi, a istoriei ei apropiate şi tragice a devenit astfel o premiză a restauraţiei unui nou tip de ”comunism cu faţă umană”, cel neomarxist, al ”corectitudinii politice”, tocmai prin efectele nefaste pe care ascunderea trecutului le-a avut asupra mentalului colectiv. Aşa că secretizarea comunismului, după declarata lui prăbuşire, este doar în aparenţă inofensivă.

Preţul eşecului înregistrat în încercarea şi dorinţa legitimă de a evalua corect impactul produs asupra naţiunii de comunism, eşec datorat intereselor de grup ale elitei politice a regimului Iliescu, dublat ca efect de inconştienţa şi egoismul birocratic uneori brutal al deţinătorilor arhivelor fostului regim este şi astăzi unul foarte mare. Atît de mare, încît îl plăteşte, fără încă să întrevadă costurile, întreaga naţiune, şi pe termen lung.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici