Ce este terapia de șoc folosită în psihologie și psihiatrie timp de zeci de ani. Cum s-a schimbat modul de aplicare
În prezent, metoda continuă să fie utilizată, însă aplicarea ei este diferită, adaptată la standardele actuale și concepută pentru a fi sigură pentru pacient. În acest articol de pe Psicología‑Online explicăm ce este terapia de șoc și la ce este folosită, scrie Psihologia-online.com.
Ce este terapia de șoc în psihologie
Terapia de șoc presupune inducerea artificială și controlată a unui șoc fiziologic la o persoană, ca tratament pentru tulburări psihice severe.
De obicei, se administrează un curent electric controlat la nivelul creierului pacientului, care provoacă o convulsie. Această convulsie durează în general câteva minute și procedura se realizează sub anestezie generală.
Tratamentul se efectuează sub supravegherea unei echipe medicale specializate, inclusiv a unui medic psihiatru. Metoda se bazează pe ipoteza că stările de șoc pot îmbunătăți starea mentală a persoanei după recuperarea de la tratament.
Terapia de șoc de-a lungul istoriei
Cele mai cunoscute terapii de șoc din istorie sunt următoarele:
1. Terapia cu insulină
Manfred J. Sakel, neurofiziolog și psihiatru, a observat că unii pacienți cu dependențe sau psihoze își îmbunătățeau starea mentală după o criză hipoglicemică. Pe baza acestei observații, el a decis să provoace în mod artificial și controlat astfel de crize.
Pentru aceasta administra pacienților o supradoză de insulină, ceea ce scădea nivelul glicemiei până la apariția convulsiilor asemănătoare celor dintr-un atac epileptic. Pentru a controla situația, după ce pacientul intra în comă din cauza crizei, medicii îi administrau o soluție de glucoză care restabilea nivelul zahărului din sânge.
Rezultatele păreau să arate îmbunătățiri ale stării mentale ale pacienților, iar efectele se mențineau în timp. După publicarea studiului în 1933, mulți psihiatri au început să folosească metoda.
Tratamentul a avut un impact atât de mare încât, în 1940, majoritatea spitalelor din Statele Unite îl foloseau. Existau chiar secții speciale pentru „șocul insulinic”. Sakel estima o rată de îmbunătățire de 88 %, însă studii ulterioare au redus acest procent. Unii pacienți au murit, iar alții au descris tratamentul ca fiind înfricoșător.
2. Terapia cu cardiazol
În 1933, medicul Ladislaus von Meduna a pornit de la ideea că epilepsia ar fi incompatibilă cu schizofrenia și a încercat să provoace epilepsie pentru a trata această boală.
El a testat mai multe substanțe și în final a folosit cardiazolul, care provoca crize epileptice. Aproximativ 50 % dintre pacienți prezentau îmbunătățiri, însă aproximativ 42 % suferau fracturi din cauza convulsiilor puternice.
Psihiatrul A. E. Bennett a propus utilizarea unui sedativ pentru a controla convulsiile. În unele tulburări, precum depresia maniacală sau psihoza, cardiazolul avea o rată de îmbunătățire de 80 %. În cazul schizofreniei, terapia cu insulină s-a dovedit mai eficientă.
3. Terapia electroconvulsivă
Ulterior, aceste metode au fost înlocuite de Terapia electroconvulsivă.
La început, această terapie se baza pe aceeași idee că epilepsia și schizofrenia ar fi incompatibile. Histologul Ugo Cerletti a considerat că poate provoca convulsii prin descărcări electrice și astfel ar putea trata schizofrenia.
Observând rezultatele bune ale metodei, cercetătorul a presupus că în timpul electroșocului creierul produce o substanță care ar combate boala mentală. El a numit această substanță acroagonină, însă ea nu a fost niciodată identificată sau izolată.
Terapia electroconvulsivă a fost utilizată ulterior în forme diferite. Astăzi se administrează descărcări electrice mai slabe și localizate, iar pacientul se află sub anestezie. Procedura este folosită mai ales în tratamentul depresiei rezistente la tratament sau al tulburării bipolare, atunci când alte metode nu au avut rezultate.
Pentru ce este folosită terapia de șoc
Rolul terapiilor de șoc s-a schimbat de-a lungul timpului, însă au avut întotdeauna un element comun: tratarea problemelor psihologice sau a tulburărilor mentale.
Inițial, metoda era folosită mai ales pentru tratarea schizofreniei, pornind de la ipoteza greșită că aceasta ar fi incompatibilă cu epilepsia.
Astăzi, terapia electroconvulsivă este indicată în special pentru depresie severă sau tulburare bipolară atunci când alte tratamente nu au funcționat.
Deși terapia electroconvulsivă s-a dovedit eficientă în multe cazuri, ea rămâne un subiect controversat din cauza unor posibile efecte secundare, precum pierderea temporară a memoriei, confuzia sau unele tulburări cognitive. Studiile recente arată însă că aceste efecte sunt, de regulă, temporare, iar mulți pacienți își revin fără probleme cognitive de durată. În plus, progresele tehnice au redus intensitatea acestor efecte.
Terapia de șoc în prezent
În prezent, termenul de „terapie de șoc” este uneori folosit și pentru terapia de expunere. În acest caz, schimbările fiziologice nu sunt provocate de substanțe sau electricitate, ci de expunerea la stimuli.
Tehnica presupune expunerea pacientului, într-un mediu controlat și supravegheat, la situația sau stimulul care îi provoacă frică. Pacientul este pus în contact cu situația temută și experimentează inițial senzații neplăcute, mai ales înainte de expunere.
Pe măsură ce expunerea continuă, aceste senzații scad. Starea de bine și încrederea pacientului cresc, deoarece acesta observă că temerile sale nu se confirmă.
Această tehnică este utilizată în tratamentul fobiilor, al unor tulburări de anxietate și al tulburării obsesiv‑compulsive.
Exemple de terapie de șoc în psihologia actuală
1. Expunerea prelungită în fobii sau tulburări de anxietate
În acest tip de intervenție, terapeutul expune pacientul în mod controlat și direct la stimulul temut. De exemplu, o persoană cu fobie de lift poate fi rugată să stea într-un lift o perioadă mai lungă de timp.
Scopul este reducerea reacției de anxietate prin obișnuire. Deși la început impactul emoțional poate fi puternic, eficiența metodei este susținută de numeroase studii.
2. Terapia de aversiune în dependențe
Această tehnică presupune asocierea unui comportament nedorit, cum ar fi consumul de alcool, cu o senzație neplăcută, de exemplu greață provocată de medicamente.
În prezent este înlocuită de metode mai respectuoase, precum terapia cognitiv-comportamentală sau întărirea pozitivă, dar rămâne un exemplu istoric de intervenție de tip șoc.
3. Intervenții în crize emoționale acute
În situații precum tentative de suicid, pierderi traumatice sau episoade psihotice, specialistul poate folosi strategii verbale sau situaționale puternice pentru a întrerupe o stare de blocaj emoțional sau de disociere.
Scopul nu este provocarea suferinței, ci restabilirea contactului cu realitatea și conștientizarea imediată a situației.
4. Terapia de grup cu confruntare emoțională
În unele programe de grup, cum ar fi comunitățile terapeutice, se folosește confruntarea directă între membrii grupului pentru a evidenția autoînșelarea sau negarea.
Acest tip de șoc emoțional poate ajuta pacientul să își recunoască problema și să își asume responsabilitatea pentru procesul de schimbare.
5. Tehnici gestaltice cu impact emoțional
În terapia Gestalt, anumite exerciții precum „scaunul gol” sau „întâlnirea cu o persoană semnificativă” pot avea un impact emoțional puternic, deoarece permit pacientului să confrunte sentimente reprimate sau conflicte interne intense.
Acest impact emoțional este folosit pentru integrarea experiențelor și pentru dezvoltarea personală.