Fraţii lui Ceauşescu la Revoluţie: „A venit Montanu, m-a dezechipat la piele, mi-a luat hainele militare. L-am văzut şi pe Iliescu pe acolo” (I)

Ilie Ceauşescu: ”A venit Montanu, m-a dezechipat la piele, mi-a luat hainele militare. L-am văzut şi pe Iliescu pe acolo. Îl cunoşteam de la Iaşi. Iniţial mi-a zîmbit, dar apoi a întors capul şi nu mi-a spus nimic”.

15552 afişări
Imaginea articolului Fraţii lui Ceauşescu la Revoluţie: „A venit Montanu, m-a dezechipat la piele, mi-a luat hainele militare. L-am văzut şi pe Iliescu pe acolo”  (I)

Fraţii lui Ceauşescu la Revoluţie: „A venit Montanu, m-a dezechipat la piele, mi-a luat hainele militare. L-am văzut şi pe Iliescu pe acolo” (I)

Politrucul-şef al armatei, fost casier la cooperativa din Scorniceşti

Ilie Ceauşescu avea 63 de ani la revoluţie şi a mai trăit încă 14 ani după executarea fratelui său. Lui Nicolae i-a datorat Ilie, fratele mai mic, ascensiunea în armata României Populare şi mai apoi socialiste. În timpul războiului, în 1942, cînd a încercat să se înscrie la o şcoală de ucenici în Bucureşti, a fost respins din cauza slabei pregătiri şi s-a întors în sat, la Scorniceşti, unde a lucrat cîţiva ani casier la cooperativa din comună. Deşi nu avea gimnaziu şi liceu, a urmat cursurile Academiei Militare din Bucureşti, Facultatea Militară Politică (1955-1959). şi la numai 51 de ani, a devenit general. Tot Nicolae Ceauşescu l-a promovat într-o funcţie din care putea ţine sub control forţele armate: în 1989, era de şapte ani secretarul Consiliului Politic Superior al Armatei şi adjunct al ministrului apărării naţionale.

General-locotenentul dr. Ilie Ceauşescu a fost şi director al Institutului de Istorie Militară, care începuse publicarea unei serii de volume privind ”Istoria militară a poporului român”. Manipulat de activişti de partid promotori ai protocronismului, el şi-a convins şi fratele, pe Nicolae Ceauşescu, că romanii au fost nişte cuceritori imperialişti şi că, neapărat, românii trebuie că se trag de-a dreptul din daci, astfel încît spre finalul ”epocii Ceauşescu” în istoriografia epocii naţional-comunismul a fost împins la extrem. Ilie Ceauşescu publica în ”Scînteia tineretului” din 19 august 1989 un delir patriotard despre 23 August, o „revoluţie” care ar fi fost pregătită „ de peste douăzeci de secole de lucrare a poporului român asupra lui însuşi”. E vorba despre statul dac centralizat şi independent condus de Burebista „acum 2060 de ani”, de formarea poporului român (care ar fi avut loc între sec I î.e.n. şi III e.n.!), de ”constituirea statelor feudale româneşti în secolele X-XIV”, de ”revoluţiile din veacurile XVIII-XIX” – evenimente care „au jalonat legic ascensiunea neîntreruptă a poporului nostru pe coordonatele libertăţii sociale şi naţionale”. Întreg acest „studiu” istoric” demonstra ”unicitatea şi rădăcinile istorice” ale partidului comunist şi a faptului că el a condus la 23 august 1944, perfect legitimat istoric (de la Burebista încoace!) armata română şi ”revoluţia de eliberare” a poporului român.

CITEŞTE ŞI: Revoluţia din '89, de la schimbare la destabilizare. România, pe tabla de şah a liderilor lumii (Partea I)

Ilie Ceauşescu a fost arestat în sediul Ministerului Apărării de către Mihai Montanu, odată cu sosirea echipei ”noii puteri” (Iliescu, Stănculescu, Roman), de la Comitetul Central la MApN. Anchetat în legătură cu rolul jucat la Revoluţie, lui Ilie Ceauşescu i s-a imputat faptul că ar fi instigat ofiţerii să tragă în manifestanţi la Cluj, în cursul unui ”tur” făcut la marile unităţi din Banat şi Ardeal, din dispoziţia generalului Milea, pentru a se asigura că armata va respecta ordinele ”comandantului suprem”. ”Comisarul politic” al armatei, Ilie Ceauşescu, avea rolul de a-şi convinge subordonaţii că manifestanţii anticomunişti de la Timişoara sînt de fapt ”unguri” care urmăresc să ia Ardealul şi ”huligani”. În cursul procedurilor judiciare, în sarcina lui nu s-a putut proba cu certitudine săvîrşirea vreunei infracţiuni şi, în cele din urmă, a fost achitat şi scos de sub urmărire penală, atunci cînd apele s-au mai liniştit.

După arestarea lui Ilie Ceauşescu la Revoluţie, a doua zi acesta a fost preluat sub pază militară. Viorel Chipăilă din Galaţi, pe atunci soldat în termen la Regimentul de Gardă relata cum a venit pe 23 decembrie, spre seară, la plutonul său un locotenent, care era responsabil cu pregătirea politică pe unitate, cerînd voluntari pentru o misiune şi el s-a oferit. Cei doi ”l-au arestat” pe Ilie Ceauşescu, care a fost reţinut iniţial sub paza armată a ”revoluţionarilor” lui Montanu. „L-am legat cu sfoară şi l-am dus undeva la etajul doi, într-o cameră. El stătea singur în camera aia mare de tot, un fel de sală de conferinţă, iar noi aveam un holişor în care trebuia să stăm cîte doi. Atunci simţeam că dacă nu o să fiu demn de misiunea primită, nu o să pot să mai fac nimic în viaţă. Mă simţeam extraordinar de important. Il păzeam pe fratele dictatorului”. Lui Ceauşescu i se aducea mîncare gătită de la popotă, în timp ce soldaţii din pază mîncau conserve militare din peşte, în sos tomat. Generalul nu avea voie să fie vizitat de nimeni şi nici să se uite la televizor sau să asculte la radio. Fostul soldat Chipăilă din Regimentul de Gardă care-l arestase, îşi amintea că sala în care îl păzea mîndru pe ilustrul arestat era cu mult mai mare decît apartamentul său din Galaţi.

”L-am păzit pînă cînd a fost executat Nicolae Ceauşescu. Ofiţerii cu care eram, din celelalte camere, au dat la maxim televizoarele. Atunci l-am văzut că a rămas, aşa, pe gînduri. Şi atunci a vorbit: «Mă băieţi, o să vedeţi voi de acum ce o să se întîmple!» Şi-atît. Au fost chiar singurele lui cuvinte”. Într-un fel, aşa au stat lucrurile: dintr-o dată, peste România s-a aşternut liniştea.

”5-6 activişti-ofiţeri cu care am fost în oraş îmi ziceau că fete de 14-15 ani au spart vitrine cu blănuri şi bijuterii”

După izbunirea revoltelor de la Timişoara, Nicolae Andruţă Ceauşescu şi Ilie, cei doi fraţi cu ”sarcini pe linie militară” ai lui Nicolae Ceauşescu au avut fiecare parcusurile lor, legate de funcţiile pe care le îndeplineau. Ilie Ceauşescu, secretarul politic al armatei, a fost trimis la Timişoara şi în oraşele din Ardeal, pentru a întări nivelul politic al armatei, în condiţiile în care se dăduse semnalul de alarmă ”Radu cel Frumos” şi trupele erau pe picior de război, primind muniţie adevărată. Nicolae Andruţa şi-a mobilizat elevii de la Şcoala de Securitate şi i-a adus în mijlocul Bucureştilor, pentru a ţine piept manifestanţilor. Poveştile lor deci se împart, dar numai în aparenţă – pentru că cei doi se întîlnesc adesea în faţa Cabinetului 1, la Nicolae Ceauşescu, fratele lor, care se afla în ceasuri de cumpănă. Fiecare cu propria variantă şi cu propriile soluţii de salvare, deşi. pînă atunci, recunoştea Ilie Ceauşescu, ”nu se obişnuia să se discute probleme de stat şi de partid în familie”. Extrem de agitat, Ceauşescu nu avea urechi pentru ei, ci numai pentru vocea lui interioară, care-l liniştea că ”masele” îl vor apăra, faţă de ceea ce el considera a fi o manifestaţie pusă la cale de ”agenturili străine”. Variantă alimentată în permanenţă de credinciosul său Postelnicu, ministrul internelor. Şi, bineînţeles, de soţia sa, Elena. Dar şi de fratele său, Ilie Ceauşescu.

În 25 ianuarie 1993, privindu-l în ochi pe senatorul ţărănist Gabrielescu, acesta din urmă căuta să-l convingă: ”În viaţa mea n-am văzut o teleconferinţă. Am fost doar informat despre ce s-a întîmplat la CPEx-ul din 17 decembrie 1989. Deja s-au primit veşti de la Timişoara că treburile s-au liniştit. Pe luni, aveam să pregătesc o plenară a Comitetului Politic Superior a Armatei. Luni, pe 18, m-a chemat generalul Milea şi mi-a spus că «nu ar fi bine, tovarăşe general, să pleci prin zonele acestea, Timişoara, Oradea, Cluj?» (un subaltern îmi spusese că sînt ceva victime la Timişoara, dar ei nu ieşiră din unitatea lor. Nu mi s-a spus ce victime, nu ştia)”. Cu siguranţă, dacă ar fi vorbit, morţii ar fi vorbit româneşte, spre stupefacţia lui Ilie Ceauşescu care ar fi aflat astfel ”ce victime” sînt cei căzuţi. Fratele dictatorului a căutat în turneul său prin Banat şi Ardeal să mobilizeze trupele într-un război pe care îl aveau de dus nu cu cetăţenii revoltaţi, ci cu trupe paramilitare din Ungaria şi din Uniunea Sovietică, care vor să ”destabilizeze” şi ”să-şi împartă” apoi România. Poate că a ţinut această îndoctrinare, dar nu mult. Manifestanţii scandau lozincile lor într-o limbă românească fără cusur şi cîntau şi ”Deşteaptă-te, române!”.

Ilie Ceauşescu a plecat în turneul său pe la marile unităţi din Transilvania şi Banat ”a doua zi, 19 decembrie, marţi, pe la 11-12, cu un AN-24 de la Otopeni la Timişoara. M-au aşteptat la Timişoara tovarăşii din secţia politică a armatei. Acolo mi s-a spus ce s-a întîmplat, m-au dus la divizie, în ziua aia n-au fost acţiuni, evenimente”. A fost ”pus în temă că stăpînim situaţia, populaţia este în general paşnică”. Era un Ceauşescu, şi, ca oricărui Ceauşescu, nu era bine să-i spui adevărul, pentru că te făceai automat vinovat de situaţia critică pe care ai fi descris-o. ”Am spus că vreau să discut cu activiştii a doua zi. Noaptea la 12 am ieşit şi eu prin oraş. Am fost cu 5-6 activişti-ofiţeri. Am fost prin centru. Ziceau că fete de 14-15 ani spărgeau vitrinele. Am văzut magazine devastate, sparte (de blănuri, bijuterii). La ora 12, am avut întîlnirea cu activiştii şi au venit şi comandanţii de unităţi. Au luat ei cuvîntul, au raportat situaţia lor. Guşe le-a spus că stăpînim situaţia: era cam ferm «să fim fermi» a spus oamenilor. Guşe era înainte comandant de divizie. Mie nu mi-a plăcut cum a pus Guşe problema. Am luat şi eu cuvîntul, le-am spus că misiunea lor se apropie de sfîrşit. Nu ştiau ei de victime, pentru că nu ieşiseră din comandament. Nu i-a plăcut lui Guşe ce am spus eu, pentru că el le spunea: «fără nici o ezitare», adică vorbea pentru deschiderea focului. Obsesia mea a fost să nu intre în conflict armata cu populaţia”.

”Am dormit la căminul partidului, apoi pe 20 dimineaţa m-a dus la Comitetul Judeţean. M-am întîlnit cu Coman, Stănculescu, Ilie Matei, Pacoste etc. Stănculescu mi-a adus lista cu 17 morţi, nu ştiu cîţi răniţi, asta încă în 19 decembrie, deci ştiam de victime”. Ceea ce nu ştia generalul Ceauşescu era de cele 39 de victime, adunate din spitale de Securitate, spre a fi incinerate la Bucureşti. Ca şi fratelui său, i se ascundea pe cît se putea de mult situaţia critică în care se afla armata – pe picior de război, împotriva propriului popor.

”La 12 am ţinut şedinţa cu activiştii, apoi după masă m-am dus din nou la Comitetul Judeţean, am stat de vorbă cu Coman, a intrat şi Pacoste (era miercuri 20, dimineaţa) care a spus că la nu ştiu ce intreprindere oamenii nu vor să lucreze. M-am dus la interne, era acolo generalul Nuţă. Mi-a spus că sînt în zonă terorişti sovietici, cu foarte multe maşini. S-a mai spus că un general iugoslav a făcut concediu la Budapesta şi acolo nişte generali maghiari le-au spus că «acuma urmează România». Nu am putut da indicaţii nici la Coman, nici la M.I”. Cu prudenţă, Ilie Ceauşescu se ocupa numai de aria lui de competenţă. Aşa cum funcţiona comunismul, nu avea niciun sens să-ţi asumi o responsabilitate, dacă nu ţi se cerea, pentru că împărţeai riscurile unui eşec. Nu conta că era vorba de o situaţie care ameninţa poziţia fratelui său şi, astfel, şi pe a sa, De la Interne, Ilie Ceauşescu şi-a continuat turneul prin Timişoara: ”M-am dus la comandantul diviziei antiaeriană. Am discutat şi acolo cîteva probleme. Le-am spus să nu comită oamenii abateri, pentru că este indicativul «Radu cel Frumos», ceea ce înseamnă mobilizare parţială”.

Şi cu asta, Ilie Ceauşescu şi-a încheiat vizita la Timişoara, fără a observa că armata este retrasă în cazărmi şi oraşul intra treptat în mîna revoluţionarilor. Sau, poate ca şi fratele său, a fost incapabil să perceapă această realitate.

”Nu le-am spus ce s-a întîmplat la Timişoara. Le-am spus, în schimb ceva despre istoria Transilvaniei”

”M-am dus la Arad cu avionul la ora 10-11, M-a aşteptat primul secretar, o femeie şi cei de la Regimentul 18 din Arad. Elena Pungan mi-a spus că «la noi e linişte»”. Era liniştea de dinaintea furtunii. Ceea ce nu i-a spus tovarăşa prim-secretar era că la majoritatea marilor întreprinderi din oraş muncitorii nu mai lucrau de două zile şi atmosfera era una explozivă, pregătindu-se ieşirea masivă în stradă. Liniştit, Ilie Ceauşescu a plecat în treaba lui. ”La regimentul 18 am discutat cu vreo 10 ofiţeri, ei au trimis deja un batalion la Timişoara, mi-au spus că-i linişte. Le-am spus că o să le vină batalionul din Timişoara”. La momentul în care batalionul a plecat spre Timişoara, li se comunicase soldaţilor că ”Timişoara e atacată”. Dar nu şi de către cine.

Apoi la ora 13 am plecat la Oradea, acolo m-a aşteptat Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a. În divizie, Guşe m-a căutat la telefon, a spus că muncitorii au ocupat oraşul, el a dat ordin ca armata să intre în cazărmi. La Oradea, cei de acolo mi-au spus că acolo e linişte. În aceeaşi zi, am plecat din Oradea la Cluj, tot cu avionul, unde am ţinut o şedinţă, m-am întîlnit şi cu Moga, primul secretar, ei aşteptau teleconferinţa ce s-a anunţat pentru seara zilei de 20 decembrie. Eu lunar mergeam la Cluj, Dej, Tîrgu Mureş, la Armata a IV-a, unde aveam mari unităţi. Nu le-am spus ce s-a întîmplat la Timişoara. Le-am spus, în schimb ceva despre istoria Transilvaniei, să aibă grijă să fie vigilenţi”. Adică, ungurii vor să ne ia Ardealul, acesta ar fi fost sensul tulburărilor, soldate cu intervenţia armatei şi cu victime. Şi nu că armata se lansase într-un război fratricid, care va lua sfîrşit numai prin sinuciderea celui care îl comandase, generalul Milea, supus obedient ordinelor date de Elena Ceauşescu, în lipsa soţului, plecat în Iran, şi răspunzînd cererii ei, de a se trage în manifestanţi, e drept că ”la picioare”...

”Seara la 19-19.30 am revenit la Bucureşti – contiunuă Ilie Ceauşescu relatarea acestei benigne poveşti a unei excursii prin ţară – cu cursa Tarom. M-am întîlnit cu generalul Vasile Ionel, cu care sînt bun prieten, l-am întrebat ce mai face, m-am dus acasă, am făcut un duş şi la 10 seara am ajuns la Minister. M-am pus în temă, că s-a dat dispoziţie să se ţină adunări la toate locurile de muncă”. A doua zi, pe 21, Ilie Ceauşescu a fost înştiinţat că ”începem mitingul şi mi-au prezentat înaintarea pentru unităţi. Am plecat la Minister să-i raportez ministrului Milea pe unde am fost, era extrem de agitat, telefoane peste telefoane, «le-am raportat», mi-a spus, dar a fost chemat telefonic la CC şi a plecat. Desfăşurarea mitingului l-am urmărit la televizor.

L-am chemat pe generalul Ilie Petre, am comentat ce am auzit la miting, că cei 100 lei în plus nu ajută la nimic. Nu s-au mai promovat de 6-7 ani cei din armată. Nu mai avem ataşaţi militari. Postelnicu a făcut sistemul de informaţii, el făcea cenzura, nu mai ajungea la cabinetul 1 numai ce voia Postelnicu. Şi Postelnicu, pentru fotbal, era „şucărit” pe armată, de cînd a cîştigat Steaua Cupa Campionilor Europeni. Postelnicu voia să-l ia pe Valentin lîngă Dinamo şi atunci Steaua se desfiinţa. Valentin avea influenţă la maică-sa. «Conducerea de partid nu are nici un fel de informaţii datorită lui Postelnicu», - şi asta i-am spus şi lui Valentin. Postelnicu n-a mai vrut ca armata, să aibă serviciu de informaţii. Vlad era de acord cu el. Am ajuns să-i spun lui Ceauşescu problema cu cele 80 posturi de ataşat militar, descoperite. Milea le-a dus dosarele, Ceauşescu a spus să fie încadrate. Dar dosarele au plecat la Cabinetul 2, la Elena şi cu toate că aveau avizul favorabil al lui Ceauşescu, nimic nu s-a mai făcut”.

Aşa cum remarcau în propriile lor declaraţii, atît şeful de cabinet al lui Ceauşescu, cît şi secretarul lui particular, Elena, îşi înstrăinase soţul de proprii săi fraţi.

”Pe la 12 noaptea, Milea mi-a spus să urmăresc derbedeii cu gen. Hartopan. Am invocat că nu pot că am primit alt ordin”

Cumva conştient că se apropie sfîrşitul, sau că se va întîmpla în orice caz ceva în care e mai bine să nu fie amestecat decît dacă va insista fratele său şi nimeni altcineva, Ilie Ceauşescu s-a retras într-un plan secund. În fond, era treaba ministrului. În faţa Comsiei Gabrielescu, acesta relata: ”Milea în 21 a plecat la CC, şi-a făcut acolo comandament, eu am rămas la Minister. L-am trimis cu ei la CC pe contraamiralul Petre Gheorghe, din partea Consiliului Politic”. Parcă de învăţămînt politico-ideologic mai era nevoie atunci... Liniştea lui Ilie Ceauşescu nu a durat mult: ”seara, la 21-21.10, Nicolicioiu (şeful protocolului lui Ceauşescu – n.n.) mi-a spus că mă cheamă tovarăşul. M-am schimbat, m-am dus la CC: erau Dăscălescu, Neagoie, Elena, Ceauşescu, erau la Cabinetul 1. Mi-au spus să aduc staţii radio, să le punem în funcţie, să vorbim celor de la Intercontinental. Le-am adus pe la 11,30, staţiile pe care le-am găsit, autostaţii de amplificare; le-am lăsat la intrare şi am plecat. Pe la 12 noaptea, Milea mi-a spus să urmăresc derbedeii la Intercontinental, cu generalul Hartopan. Am invocat că nu pot, că am primit alt ordin de la tovarăşul, cu staţiile”. După această minciună, asemănătoare cu cea a ghipsului lui Stănculescu, generalul Ilie Ceauşescu s-a dus la culcare.

A doua zi, ”în 22, ora 8, am venit la CC: staţiile erau unde le-am lăsat, în Cabinetul 1 erau cei doi, Dăscălescu, Bobu, Dincă. Mi-au spus: «du-te la staţii». Apoi la staţii au venit Bobu şi Dincă, s-au uitat la ele, au plecat. Am venit şi eu înapoi în sediu, i-am găsit pe cei doi, Dăscălescu, Postelnicu, Vlad, Nicu-Andruţă, trecuse de ora 8. Atunci am spus eu: «situaţia este deosebit de critică», le-am spus că vin coloane de muncitori, că trebuie făcut ceva. Am spus că trebuie destituit Guvernul. El a spus: «vezi-ţi de treaba ta, avem acuma şedinţă de Comitet Politic. Executăm şi vom vedea ce facem»”. Printre cei prezenţi, din cauza presiunii evenimentelor, dar şi a presiunii exercitate de Ceauşescu, care vedea în acel moment trădare peste tot, au început să curgă acuzaţii reciproce. ”Nicu Andruţă a spus că şi Postelnicu este trădătorul. Postelnicu mi-a spus că Milea s-a sinucis. Am plecat la cabinetul 1, era şi ea acolo, mi-a spus şi Ceauşescu că Milea s-a sinucis şi că «te pregăteşti şi ei comanda armatei». Am refuzat, atunci mi-a spus să mă duc la minister. M-am schimbat, militar, m-am dus în cabinetul ministrului, pentru că eram cel mai înalt în funcţie. Prim adjunct era Eftimescu, în cabinet erau circa 15 oameni. I-am scos de acolo, am rămas numai cu contraamiralul Dinu. Comandamentul era la CC, la minister am rămas cel mai înalt în grad.

Am dat ordin să intre trupele în cazărmi, Regimentul 10 de la Slobozia să nu mai intre în Capitală. I-am spus şi lui Topliceanu la Armata IV-a şi la Roşu, la Craiova (Armata a III-a) să intre armata în cazărmi. M-a sunat şi cel de la Sibiu, i-am spus să nu se tragă. Am redactat un ordin în scris, în 4-5 puncte, cu Dinu, l-am terminat pe la ora 14, fraza finală: «să se asculte doar ordinele comandantului suprem»”. Ilie Ceauşescu pierduse contactul cu realitatea. Probabil de mai multă vreme, ca şi fratele său. Căci însuşi recunoştea în faţa Comisiei Senatoriale. ”deja Ceauşescu plecase cu elicopterul din clădirea CC-ului”. Dar ”între timp m-a chemat Ceauşescu de la Snagov, i-am spus că am dat ordin ca armata să intre în cazărmi şi că discut cu ataşatul militar sovietic. A fost foarte nemulţumit cînd a auzit că discut cu ataşatul militar, şi a închis telefonul”. Cum avea să precizeze Ilie Ceauşescu, discuţia cu diplomatul sovietic a durat 40 de minute. Nu a dat niciun fel de amănunte privind conţinutul ei.

Cînd terminase de vorbit, ”a venit Eftimescu, că eu ce mai caut acolo, apoi a venit şi Stănculescu; În timp ce doctorul i-a tăiat ghipsul de la picior, mi-a spus că oamenii mă caută, să plec la Armata I-a, dar au apărut cei de la CC: Chiţac, Petre Roman şi mai mulţi, m-au arestat, un civil, inginer de la Timpuri Noi m-a păzit cu un pistol. Apoi a venit Montanu, m-a dezechipat la piele, mi-a luat hainele militare, l-am văzut şi pe Iliescu pe acolo. Îl cunoşteam de la Iaşi, iniţial mi-a zîmbit, dar apoi a întors capul şi nu mi-a spus nimic”.

Ilie Ceauşescu nu a încetat să-şi apere fratele. La aproape cinci ani de la revoluţie, el socotea condamnarea lui Ceauşescu drept un rezultat al politicii lui de sfidare a Moscovei, şi nu al propriilor greşeli: ”cred că sentinţa lui Ceauşescu a fost semnată încă din 1968, cînd s-a opus Moscovei cu privire la Cehoslovacia”. Iar dacă totuşi ”s-au făcut greşeli”, acestea s-au datorat izolării lui, o strategie a unei triade malefice care condusese de fapt România: ”problemele hotărîte de Comitetul Executiv Central se mai revedeau încă odată de cei trei, Elena, Postelnicu, Bobu. De fapt, ei conduceau ţara”.

Ilie Ceauşescu a rămas pînă la moarte convins că fratele său a fost un om bun. Sau această convingere era numai o faţadă? Pentru că, aidoma lui Marin Ceauşescu, se pare că Ilie jucase şi un alt rol, mult mai puţin cunoscut şi al cărui secret l-a luat cu el în mormînt. Informaţii ”scurse” de la CIA, publicate de Washington Post în 30 mai 1990, arătau că Ilie Ceauşescu ar fi vîndut în 1979-1980 tehnologie militară sovietică secretă către americani, contra unui comision de opt milioane de dolari, vărsat într-un cont elveţian, controlat de ”familia Ceauşescu”.

Era o altă ”faţetă” a ”politicii de independenţă” faţă de Moscova. Pista nu a fost niciodată investigată. Cert e că Ilie Ceauşescu a murit netulburat în vila sa de protocol de 220 de metri pătraţi din cartierul Dorobanţi, în 1 octombrie 2002. Era protejat de zîmbetul lui Iliescu, de dinaintea arestării sale în clădirea Ministerului Apărării, din amiaza zile de 22 decembrie 1989. În 2016, fiul său Dan se judeca cu statul român, refuzînd să părăsească locuinţa fostului demnitar comunist, în care Ilie Ceauşescu locuise şi înainte de 1989, dar şi să plătească chiria datorată Regiei Protocolului de Stat.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

  

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici