Istoricul Marius Oprea: Gelu Voican-Voiculescu, omul din umbra Securităţii

Gelu Voican-Voiculescu este pe propria răspundere un personaj contestat şi controversat – un semn al acestei contestări fiind şi incidentul din 21 decembrie, cînd un bătrîn l-a atacat cu o cîrjă şi i-a spart capul, la Troiţa de la Universitate.

5046 afişări
Imaginea articolului Istoricul Marius Oprea: Gelu Voican-Voiculescu, omul din umbra Securităţii

Sursa: Hepa

Probabil îi place statutul care i-a fost conferit, de „om din umbră” al jocurilor de putere, de după fuga dictatorului. Dar ceea ce s-a întîmplat atunci de fapt este că au murit, fără sens, aproape de zece ori mai mulţi oameni, decît căzuseră victimă represiunii lui Ceauşescu. Astfel încît, opinia publică ţine cu bătrînul, şi nu cu victima sa.

Ezoterism şi dizidenţă

Născut în 1941 la Bucureşti, Gelu Voican-Voiculescu are sînge nobiliar, descinzînd din neamul Sturdza, După studiile liceale la „I.L. Caragiale” s-a înscris în anul 1957 la Institutul de Cercetări Petrolifere, de unde a fost exatriculat după doi ani, în acţiunile de epurare a celor cu „dosar” neconform cu cerinţa „originii sociale sănătoase”, fiind socotit la şedinţa în care a fost epurat drept un „exponent al reacţiunii”. A fost criticat drept „cosmopolit”, pentru că picta „modernist” şi pentru că purta cruciuliţă la gît. După exmatriculare, a intrat în „cîmpul muncii”, ca mulţi alţi studenţi în situaţia sa şi s-a reînscris, după un an, la Facultatea de Geologie, lucrînd după absolvire în zona petrolieră Videle. De aici, a ajuns cercetător în domeniul pertolifer la Institutul de Cercetări Petrolifere din Bucureşti.

Gelu Voican-Voiculescu poate fi socotit un fel de dizident. A fost arestat în 1970, fiind acuzat de trădare (s-a găsit asupra sa o schiţă de la o schelă, în momentul în care a fost surprins într-o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei), dar şi de faptul că e un ”agitator periculos”. Eliberat după trei luni, fără a fi fost condamnat (ceea ce l-a făcut suspect, poate pe bună dreptate, în ochii cunoscuţilor), s-a angajat corector la „Viaţa Românească”, începînd să frecventeze asiduu cercurile literare, dar fără să scrie (sau poate că o făcea, dar nu pentru a publica).

După un timp, a reuşit să revină în practica meseriei sale, de cercetător în domeniul hidrocarburilor. Dar a fost din nou arestat de Securitate în vara anului 1985, fiind condamnat la 1 an şi şi 6 luni de închisoare, pentru „propagandă împotriva orânduirii sociale“. După obiceiul Securităţii, noua arestare a fost camuflată şi de un proces de drept comun, pentru falsificare de deconturi.

Gelu Voican-Voiculescu a declarat, după 1989, că această condamnare a lui a avut drept motiv preocupările sale pentru ezoterism, astrologie şi istoria societăţilor secrete, găsindu-i-se la percheziţii numeroase publicaţii pe acest subiect şi că prima lui arestare din 1970 a fost legată de manifestaţia studenţilor din ziua de Crăciun a anului 1968. De fapt, în 1970 a fost vorba de o tentativă nereuşită de a fugi din România. După cum mărturisea chiar securistul care l-a adus la Bucureşti de la Oradea (unde fusese predat de grănicerii maghiari), colonelul Gheorghe Goran, care în decembrie 1989 era şeful Securităţii Capitalei (iar în 1970 era căpitan la aceeaşi unitate), lucrurile au stat altfel: „pe Gelu Voican îl ştiu din 1970, cînd l-au prins ungurii la frontieră, avea o prietenă evreică. Eu l-am adus de la Oradea, s-a pus problema să-i găsim ceva, să-i facem un dosar cu alte acuzaţii. Nu am vrut şi peste 2-3 săptămîni (de fapt, trei luni – n.n.), i-am dat drumul. Un ofiţer de la mine, Tache Viorel, s-a ataşat de el la revoluţie, l-am văzut la televizor. Ofiţerii mei aveau contacte cu Gelu (s.n.). Eu nu l-am întîlnit din 1970”.

Gelu Voican-Voiculescu şi-a efectuat pedeapsa de drept comun (graţiată înainte de termen) la secţia specială a penitenciarului Rahova, a Securităţii, unde probabil a şi fost recrutat de ofiţerii lui Goran, cu care în momentul Revoluţiei „avea contacte”, iar colonelul Tache, viitor şef la “doi şi-un sfert” se „ataşase de el”, chiar în zilele revoluţiei, chiar la baricadă şi la Televiziune! Niciun alt revoluţionar nu se poate mîndri cu aşa ceva, adică să se ataşeze de el tocmai un securist trimis să-l închidă la Jilava, cum s-a întîmplat cu peste nouă sute dintre ei.

Astrologul şi Securitatea

În această cheie trebuie citită participarea lui Gelu Voican-Voiculescu la evenimentele din decembrie 1989: a legăturilor sale anterioare cu Securitatea. Şi a „ataşamentului” arătat lui de colonelul Tache, şeful Serviciului de Informaţii Interne la Securitatea Municipiului Bucureşti. Cînd în noiembrie 2006, fostul ofiţer de securitate Liviu Turcu l-a menţionat pe Gelu Voican Voiculescu pe lista pe care a prezentat-o presei, cu nume de demnitari care au colaborat în trecut cu Departamentul Securităţii Statului, Gelu Voican-Voiculescu a putut nega senin aceste legături, arătînd că Turcu vrea să îl compromită ca „participant activ la revoluţia din 1989“. Pentru că avusese tot timpul să-şi distrugă propriul dosar: din 28 decembrie, devenise viceprim-ministru în primul guvern provizoriu şi responsabil cu controlul fostei Securităţi, al cărui comandant a fost numit în 31 decembrie, după arestarea lui Iulian Vlad. Calitate în care Gelu Voican-Voiculescu şi-a putut distruge orice urmă din arhiva fostei Securiăţi a Capitalei, arhivă care i-a fost predată cu dărnicie chiar de colonelul Goran. Dosarele s-au aflat, cîtă vreme a deţinut această funcţie, chiar în birourile vicepremierului de la etajul cinci al Guvernului, de unde au dispărut odată cu el.

Gelu Voican-Voiculescu are un adevărat „complex Stockholm”, atunci cînd vine vorba de securişti. Pe Goran, cum voi arăta într-un articol ulterior, despre rolul geologului-astrolog în recuperarea structurilor fostei Securităţi, voia chiar să-l propună şef al noii Securităţi, pe care a dorit să o reînfiinţeze sub un nou nume, „Siguranţa Poporului”. Povestea la Comisia Gabrielescu că „pe Radu (Gheorghe) Goran îl ştiu din 1970, cînd am fost anchetat cu tatăl meu în Ungaria, pentru spionaj industrial. Tata era reprezentantul unei firme străine, eu aveam o hîrtie în buzunar cu amplasamentul unei sonde, s-a găsit şi am fost acuzat de spionaj. M-a anchetat căptitanul Goran şi după trei luni s-a lămurit că sîntem nevinovaţi. Am vrut să fug peste graniţă, atunci am fost prins. M-au prins la graniţa ungaro-astriacă, m-au ţinut şi ungurii în anchetă cîteva luni”.

Întrebat despre ce alţi securişti mai cunoştea, îl menţionează pe colonelul Condoiu, unul dintre cei pe care avea să-i promoveze la conducerea viitoarei unităţi secrete de la Minsterul de Interne, celebra „doi şi-un sfert”, ofiţer cu un rol deosebit de activ la mineriada din iunie 1990, cînd l-a însoţit pe Gelu Voican-Voiculescu prin tot Bucureştiul: „îl cunosc bine pe colonelul Condoiu, pentru că el m-a băgat în puşcărie. Era ofiţer de securitate”. Motivele pentru care nu i-a purtat aceeaşi pică pe care o atăta, după cum se va vedea mai jos, faţă de un ofiţer pe nume Fediuc de la Miliţia economică, nu le mai enumeră însă.

„M-am întîlnit cu colonelul Harosa, ni s-a alăturat colonelul Cruceru şi toţi trei am venit la Inter”

Gelu Voican-Voiculescu a fost reaudiat la Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 în data de 30 mai 1994. Nu ştiu cînd a fost prima audiere, probabil la comisia anterioară, condusă de Sergiu Nicolaescu, ale cărei documente însă nu le cunosc. Cu ocazia audierii sale, Voican-Voiclescu a fost întrebat mai întîi de către preşedintele Comisiei, senatorul ţărănist Valentin Gabrielescu „ce aţi făcut în 21 dec. 1989 după masă? Detaliaţi”. Iar misteriosul geolog-fost viceprim-ministru şi comandant al fostei Securităţi după arestarea lui Iulian Vlad a început să povestească: „După spargerea mitingului, văzînd că s-a constituit un grup de 30-40 oameni, numit «grupul de la Grădiniţa», m-am alăturat acestui grup, în faţa lanţului de scutieri. Pe la 4,30-5,00 am ieşit de la serviciu, la ieşire ne legitimau, cine nu avea legitimaţia îl arestau. În colţ era o maşină, o dubă, cu maiorul Fediuc de la poliţia economică, care mi-a arestat cîţiva colegi. Acest ofiţer n-a fost cercetat, cu toate că manifesta exces de zel”. Ca o paranteză, miliţianul Fediuc fusese implicat în instrumentarea dosarului întocmit lui Voican-Voiculescu pentru falsificare de deconturi.

Dar Gelu Voican Voiculescu nu a stat mult la baricadă, ci s-a plimbat nestingherit prin tot centrul. Să-i urmărim drumurile prin Bucureştiul împînzit de trupe de securitate, de militari, de patrule mixte de miliţieni şi gărzi patriotice, un Bucureşti în care începuse o sîngeroasă represiune împotriva manifestanţilor, care începuseră să strige „libertate” şi „jos Ceauşescu!”: „Am mers în Piaţa Romană, acolo pe postament erau mulţi tineri. Am traversat pe la colonade şi am plecat spre domiciliul meu, spre Piaţa Icoanei. Eram într-o cămaşă kaki şi un plovăr tot kaki. Am plecat la fosta mea soţie, de care eram despărţit, de unde am vorbit la telefon cu redactorul Horosa, de la editura Meridian, actualul colonel Horosa”. Este de fapt vorba de colonelul Harosa, fost maior de Securitate sub acoperire cu funcţia de redactor la Editura Meridiane, cu care Voican-Voiculescu era, cum singur deconspiră prin acel telefon dat, ”în legătură informativă” şi pe care apoi avea să-l propulseze ca adjunct al UM 0215, „doi-şi-un sfert”, primul serviciu secret creat de geologul-astrolog pe ruinele Securităţii. Dar, despre aceasta, într-un alt articol.

Voican îşi continuă povestea: ”m-am întîlnit cu colonelul Harosa, cu el ne-am dus în drumul Taberei, unde ni s-a alăturat un colonel, Cruceru (tot de la Securitatea Municipiului Bucureşti – n.n.) şi toţi trei am venit la Inter. La un moment dat, m-am despărţit de ei, am rămas la Inter, am întîlnit alţi cunoscuţi, unul mi-a arătat un tînăr urlînd, spunînd că-i fiul comunistului Walter Roman. Am strigat şi noi, am făcut nişte rime: «soldaţi, soldaţi, ne sînteţi fraţi» . Dar eram sceptic că vom reuşi. M-am tot plimbat pe acolo, eram în veşnică pendulare, nu putam sta locului. M-am dus la un moment dat la Păunescu acasă, între ora 18-19, dar el nu era acasă, am aflat că a fost chemat la C.C”.

Voican nu spune cine anume l-a informat că „bardul” fusese chemat de Nicolae Ceauşescu. Dar povesteşte că ”eram prieten cu Adrian Păunescu, care mă credea securist pentru că participam la cenacluri literare, fără să public nimic”. Se ştie însă că Păunescu era un om extrem de bine informat. Şi prudent. Geologul, în mod paradoxal, se plimba prin lumea scriitorilor ca la el acasă. ”Am fost şi la şedinţa Uniunii Scriitorilor, cînd a fost debarcat Eugen Barbu şi acolo l-am văzut pe Iliescu”. Nu era pentru ultima oară.

Trebuie menţionat şi că aceste drumuri ale lui Voican Voiculescu printr-un oraş împînzit de trupe şi de securişti în civil, în compania unor ofiţeri de securitate, nu sînt tocmai proprii unui revoluţionar de la baricadă, unde s-a susţinut că, de fapt, s-ar fi aflat de cealaltă parte a ei – de partea opresorilor.

„Sergiu Nicolaescu a doborît un terorist de pe acoperiş, dar cadavrul a dispărut de jos”

În 30 mai 1994, la Comisia Senatorială a venit şi un moment delicat, în care senatorul Gabrielescu întreabă: „Aveaţi armă? Avem declaraţii că aţi fost văzut la Inter cu un pistol şi că aţi tras în manifestanţi!” Gelu Voican Voiculescu răspunde senin, dar probabil enervat: „nu aveam armă, nici autorizaţie de port-armă. Este aberantă această afirmaţie”. Hotărîrea cu care nega că ar fi purta armă se baza pe faptul că, în afara unei puţin probabile destăinuiri a vreunui securist care să declare contrariul, nu exista nicio posibilitate de a i se verifica spusele. Era cuvîntul lui împotriva celor care susţineau altceva.

Lucrurile nu au stat însă tot timpul aşa. Voican-Voiculescu nu a stat dezarmat la revoluţie. „Dar în 22 am luat un pistol de la M.Ap.N., iar la Televiziune am cerut o armă de la un soldat şi am tras şi eu cîteva rafale, cîteva focuri spre atelierele de pe Pangratti. Am tras şi eu după terorişti, dar fără succes. Sergiu Nicolaescu a tras cu succes, înspre Dorobanţi, cu un pistol. În studio n-am purtat armă, Lupoi este acela cu arma. Doar în 23 am avut armă şi am predat arma în 24 decembrie. Focurile la Televiziune le-am tras de la etajul 11, pentru că între acele ateliere am văzut oameni în salopete făcînd salturi, tîrînd după ei lăzi. Am tras în ei. Dar în acele ateliere s-a tras şi cu tunul, de la tanc. Sergiu a doborît pe Dorobanţi pe unul de pe acoperiş, dar cadavrul a dispărut de pe jos”. Cînd joaca de-a vînătoarea de terorişti a luat sfîrşit, a venit şi vremea deciziilor cumpănite. Şi fiecare se considera îndreptăţit să umple cu propria-i persoană o bucăţică din aşa-zisul ”vid de putere”.
Toate aceste ambiţii s-au stins repede, chiar dacă uneori au dat naştere unor conflicte deschise. Gelu Voican Voiculescu nu intră însă în detalii: cum a ajuns la Televiziune, în preajma lui Ion Iliescu, cine şi de ce l-a recomandat să facă parte din echipa noii puteri? El însuşi recunoştea că îl văzuse pe Iliescu o singură dată, la şedinţa Uniunii Scriitorilor (din care nu făcea parte), cînd a fost detronat din fruntea ei Eugen Barbu. Şi totuşi, a fost, întodeaua în acele ceasuri din 22 decembrie, la locul potrivit, în momentul potrivit. El povestea în faţa Comisiei doar că „apoi, apărînd Iliescu s-au retezat alte rivalităţi. Şi Sergiu Nicolaescu voia să ajungă ceva şef mare, poate chiar preşedinte, era să se bată cu Caramitru”.

Convingerea lui Voican-Voiculescu era că Ilie Verdeţ a fost cît pe ce să-i fie succesor lui Ceauşescu: „eu am convingerea că cel care trebuia să preia puterea era Ilie Verdeţ. El a intrat în CC în 21 decembrie cu generalul Mihail Burcă, cu Vasile Vâlcu (vechi lideri ai partidului, din vremea Cominternului – n.n.), cu Dan Deşliu”. Menţionez că acesta din urmă nu a venit la CC, după cum declara Mănescu, fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu, deşi fusese chemat, ca şi Păunescu, care de asemenea nu s-a prezentat la ”apelul” lui Ceauşescu, dar încă o dată Gelu Voican-Voiculescu este mult mai bine informat decît un simplu „revoluţionar”, în legătură cu cine şi de ce trebuia să se vadă cu dictatorul în ulitimele lui ore. Cît despre ”delegaţia” veteranilor partidului, aceasta voia să-i propună lui Ceauşescu, susţinea Voican, ca el să-i cedeze puterea lui Verdeţ – puţin probabil, însă. Nimeni nu avea acest curaj. Putea fi cel mult vorba să-l numească prim-ministru. Oricum, nu au înregistrat niciun rezultat: ”Ceauşescu le-a respins propunerile”, povestea Voican, un ”revoluţionar” foarte bine informat în legătură cu culisele fostului Comitet Central. ”Apoi rămîn aici peste noapte, dar Ceauşescu este de neînduplecat”.

„Povestea cu teroriştii a făcut-o armata, ca să-l ţină pe Iliescu la respect”

Gelu Voican-Voiculescu s-a lansat şi în propria-i interpretare a evenientelor care au urmat: „Armata este omogenă, domneşte spirit de echipă, nu se poate atinge nimeni de armată, nu trebuie făcută distincţie între oameni şi instituţie, dar trebuie să se cerceteze şi vinovaţii din sînul armatei. Povestea cu teroriştii – susţinea Voican – a făcut-o armata, fie pentru a elimina nişte oameni (echipe) din armată şi Securitate, fie să-l ţină pe Iliescu la respect. Puteau face asta militarii de la cercetare în adîncime, ăştia erau Rambo ai noştri. Am văzut un suspect cu patru rînduri de haine pe el. La fel, la Timişoara a fost prins unul, cu patru rînduri de haine pe el. Cineva a organizat asta foarte dibaci”.

Principalul „păpuşar” a fost, în opinia geologului-astrolog, ajuns în preajma puternicilor momentului, a fost Victor Atanasie Stănculescu: „el a avut un rol cheie în aceste afaceri. În faţa mea, pe 22 decembrie, Ion Iliescu i-a format numărul lui Stănculescu, pe telefon scurt! Cum s-au cunoscut? Apoi, Stănculescu era om de încredere al Ceauşeştilor. Se vorbea că el va fi ministru al Apărării. Dar în aceelaşi timp, Stănculescu este un om de al nostru, este a treia generaţie de generali, avea o rudă apropiată fugită din ţară. Stănculescu era legat de cei vechi. El făcea teatru, demonstrînd loialitate soţilor Ceauşescu, iar la urmă i-a trădat! Guşe era cel care a ordonat să se tragă la Timişoara, şi nu Stănculescu! Stănculescu vine de la Timişoara şi se bagă în spital. Unul din motivele sinuciderii lui Milea a fost şi ăsta, că va fi înlocuit de Stănculescu şi apoi morţii vor fi puşi în spinarea lui. Noi, în 22 decembrie, pe Stănculescu îl ştiam ministru” (asta şi era, de fapt – n.n.).

Gelu Voican-Voiculescu îşi continuă relatarea, care are o doză de veridiciatte: „în mod bizar, Guşă rămîne lipit într-o cameră cu generalul Vlad, iar Stănculescu are rolul cheie în Revoluţie! A jucat dublu. A ţinut la prestigiul armatei. Poate el a înscenat toate poveştile cu teroriştii. La fel bruiajul electronic, pe care îl putea face doar armata! La fel, şi evacuarea pe sus, cu elicopterul, era prevăzută într-un plan. La fel, Stănculescu este autorul, organizatorul procesului de la Tîrgovişte. De aceea şi iranienii veniţi în ţară (cei şapte din garda preşedintelui iranian, despre care am vorbit într-un episod trecut – n.n.) şi care au fost pe la Romtehnica, unde Stănculescu era ca un patron, poate au ceva legătură cu Revoluţia”.

Voiculescu şi Ispas, artizanii noii puteri?

Gelu Voican-Voiculescu le prezenta în 30 mai 1994 senatorilor din Comisia Gabrielescu şi modul în care, susţine el, a reuşit, alături de un alt revoluţionar, să dejoace planurile lui Iulian Vlad şi ale generalului Guşe, de a-l impune pe Ilie Verdeţ drept succesor al lui Nicolae Ceauşescu, în ”sarabanda guvernelor” care a urmat în clădirea Comitetului Central, după fuga dictatorului: ”Vlad, stînd în acelaşi birou cu Guşe, s-a putut evita un război civil între Securitate şi armată. Pe casetă, Vlad se vede în anturajul lui Verdeţ, deci el ştia că Verdeţ este succesorul lui Ceauşescu şi a vrut să se alăture noii puteri. Vlad nu a crezut în noi. Verdeţ le spunea să plece oamenii la locurile de muncă. Şi armata a făcut nişte manevre cu tancurile, pentru a speria mulţimea, să plece acasă.

Deci ipoteza mea e că Verdeţ, Vlad şi Guşă (comunist convins), au vrut să ne aresteze pe noi, care am venit cu Iliescu de la Televiziune, dar Stănculescu dejoacă chestia şi ni se alătură nouă. Iliescu s-a sărutat aici cu Verdeţ, dar noi, revoluţionarii, ne-am opus ori de cîte ori Iliescu aducea vorba de Verdeţ. În Cabinetul I, pentru a constitui noua putere intră: Iliescu, Brucan, Bîrlădeanu, Ştefan Burtică, Vlad. Doi revoluţionari au încurcat lucrurile. Noi l-am scos pe Iliescu, eu cu Ispas, de aici şi ne-am regrupat şi am format colectivul nostru. Noi am folosit televiziunea, am devenit cunoscuţi, eram doar 10-11 care pendulam între TV şi M.Ap.N. Deci Iliescu a uzurpat, în sensul bun al cuvîntului, puterea lui Verdeţ! Deşi cameramanii, aici, în CC, îl filmau doar pe Verdeţ!”

Sensul era doar unul, iar Voican Voiculescu îl observă cu claritate. Mulţimea scanda una, „jos comunismul”, iar cei din sediul CC, oameni care acţionau cu asentimentul Moscovei (cu excepţia lui Verdeţ, care reprezenta aparatul de partid naţional-comunist, rămas fără ”măreţul Cîrmaci”), voiau alta: „Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România. Era un stat major intern, autohton, care comanda şi voia război, între armată şi Securitate. Eram ascultaţi, vorbeam în băi... Scopul era instaurarea la putere a comuniştilor lui Verdeţ. Dar Iliescu s-a înconjurat o vreme de rusofili, pentru a atenua influenţa ruşilor şi a-i adormi, dar pe care treptat i-a îndepărtat apoi, au rămas doar puţini. Eu nu cred că Iliescu este rusofil”. Greu de crezut, avînd în vedere semnarea de către acesta a tratatului cu URSS şi sacrificarea Basarabiei, tocmai cînd Uniunea era pe ducă.

Argmentul lui Voican este unul bazat pe trăirea personală: „nu m-am desprins de Iliescu, pînă ce am plecat la Tîrgovişte la proces, ştiu că n-a fost la Ambasada Sovietică”. Voican explică în continuare că ”Bujor Sion a lansat ideea să cerem ajutor străin. Ne-am opus, cel mai vehement era Lupoi, care era militar. Cineva bate la maşină un comunicat, să vină trupele sovietice şi s-a dat pe post. Dar nu s-a vorbit cu ruşii. S-a vorbit cu Karpathy (ministrul Apărării Ungarei) în limba rusă şi Petre Mihai Băcanu a dat asta în ziar, că s-ar fi vorbit cu Moscova”. Era însă puţin probabil ca, de la etajul 11 al Televiziunii să plece spre ştiri acel comunicat, potrivi căruia a fost solicitat şi s-a dat curs ajutorului militar sovietic, fără să se fi vorbit în prealabil cu ruşii. De fapt, în acele zile firul de la telefonul ambasadorului sovietic Tiajelnikov se înroşise de la atîtea apeluri, căci nimic nu se mişca fără ştirea Kremlinului, în încercarea (în cele din urmă reuştită) de a salva în România regimul şi partidul unic, indiferent de nume – că-i comunist, sau „Front”.

Iar Gelu Voican-Voiculescu a fost parte, prin contribuţia sa din acele zile, la procesul de salvare nu a României, ci a ceea ce se mai putea salva din moştenirea comunismului şi mai ales a Securităţii în România. A fost parte a deciziilor care au dus la reuşita loviturii de stat, pe care Ion lliescu şi echipa sa, oameni ai Moscovei, îndrumaţi şi susţinuţi pas cu pas de sovietici, au dat-o revoluţiei anticomuniste din Româna. Este argumentul final şi cel mai puternic pentru care Gelu Voican-Voiculescu n-ar putea fi socotit un revoluţionar. Pentru că adevăraţii revoluţionari au strigat şi au vrut „jos comunismul” şi nu salvarea sa.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici