COMENTARIU Marius Oprea: Puiul lui Ioachimuţă

Era cam pe acum, la finele lunii mai, dar fermierul năduşise tot, ca în plin august. Controlul de la Agenţia Santiar-Veterinară era neanuţat, iar el cărase deja maldăre de dosare la masa unde un doctor veterinar îmbufnat, care-şi pusese un halat alb aşa, doar de formă, pentru că nu făcuse nici doi paşi prin ferma lui, le răsfoia plictisit, pufnind din cînd în cînd, atunci cînd degetul îi bătea pe cîte o foaie dintr-un dosar deschis. Bietul şef de fermă nici nu mai ştia ce să facă, dacă să îndrăznească ceva. Dar îndrăzni doctorul:
- Auzi, da’ tu o gustare n-ai, ceva, că nevasta nu mi-a pus pachet, e plecată la fată, să-şi vadă nepotul, pe Ioachimuţă… Şi mă cam supără gastrita asta.
- Ce-aţi dori, domnu’…
- Păi…
Şi masa se goli curînd, paginile incriminate cu degetul de către doctor îşi reluară locul în dosarele cu şină, pentru a face loc unei ”gustări” regeşti: jambon afumat, costiţă, brînză de capră, măsline. Cînd dădu să desfacă o sticlă de vin, doctorul îl opri: n-o desfă, o iau cu mine, că-mi ia ăştia carnetul.
- Lăsaţi, că am altceva şi mai bun, şi bietul fermier arătă către o damigeană din colţ.
Apoi începu căratul la porbagaj: mai întîi, o ditamai pulpa de viţel, dezosată, într-un sac de nailon în care o dugă de sînge roşu-aprins se adunase pe fundul acestuia. Apoi o putinică frumoasă de lemn, cu bucăţi de brînză în zer, apoi o cutie de cinci litri de măsline greceşti… Şi toate însoţite de vocea entuziast-interogativă a doctorului:
- Vai, ce-o să-i placă asta lu’ nepotă-miu, Ioachimuţă… Da’ nişte jambon din ăla de la gustare nu mai ai? Să mănînce şi Ioachimuţă al meu...
Bietul  zootehnist năduşise şi mai tare, de simţea nevoia să-şi schimbe cămaşa, de la atîta cărat. Nici nu apucase să mai vadă de animale, iar vacile zbierau însetate în grajdul lung din spate. Iar doctorul, cu Ioachimuţă în sus, cu Ioachimuţă în jos... A mai cărat tot ce era de cărat, a pus şi un bidon de lapte, apoi Ioachimuţă a vrut şi lapte bătut, şi nişte cireşe, că uite, ai cireşi (noroc că avea o coşarcă plină cu  cireşe deja culese). La sfîrşit, da, era să uite, ce-i plac lui Ioachimuţă ouăle fierte moi, în fiecare dimineaţă...
Se cocoşase omul, dar maşina doctorului era deja cu pragurile pe pămînt, de la atîta greutate. Şi, într-un final, deja pe bancheta şoferului, dar cu un picior afară şi cu mîna întinsă către fermier, doctorul văzu un pui de găină, zgîrmînd alene pe un petec de iarbă în curte. Mîna întinsă îşi schimbă direcţia, către puiul de găină:
- Uite şi puiul lui Ioachimuţă...
La aceste cuvine, fermierul simţi că se rupe ceva în el. Fără o vorbă, se duse în spatele maşinii şi începu să o golească, pînă cînd nu mai rămase nimic în ea, operaţiune presărată de tot felul de urări pentru Ioachimuţă şi mai ales pentru bunicul lui, care nu mai avea loc de nicio replică şi privea cum se întorc la locul lor viţelul, brînza, laptele, ouăle, jambonul, măslinele şi toate celelalte cîte mai erau acolo. Şi doctorul a plecat cum a venit, întrebîndu-se gînditor: ”ce-o fi avut ăsta cu puiul lu’ Ioachimuţă?...”

Aceste momente de trezire bruscă la normalitate sînt rare, din păcate, ca în această istorioară adevărată, auzită pe vremuri de răposatul doctor veterinar Nicolae Andrei, care lucra la o Direcţie Sanitar-Veterinară, de la un coleg al său. Locuiesc acum în casa acestui doctor pe care nu l-am cunoscut, dar povestea ”puiului lui Ioachimuţă” a ajuns cumva pînă la mine. Ea s-a petrecut demult, nici nu mai contează epoca, dar sigur înainte de 1989. Punerea ei în scenă e aceeaşi şi acum. Tîlcul ei e acelaşi. Rareori ajungem la ”puiul lui Ioachimuţă”, la puterea de a ne trezi şi a refuza să mai fim parte a unui sistem corupt, în care regulile sînt făcute pentru a fi încălcate, cu acordul ambelor părţi.

Comunismul şi capitalismul sălbatic care i-a urmat în ţara asta au făcut ca oamenii să vadă că e mai profitabil să nu mai ai nici cinste şi nici onoare, distrugînd regula de aur de pe vremuri, a cuvîntului dat şi respectat, care genera încredere în semeni.

Trăim o criză cu nenumărate feţe; pandemia şi prăbuşirea economiei, degringolada politică sînt doar semnele ei exterioare. Profunzimea şi gravitatea acestei crize, de fapt o criză morală a întregii societăţi vine însă de la faptul că ”puiul lui Ioachimuţă” e sacrificat şi el în fiecare zi şi în locuri nenumărate din ţara asta, pentru a fi vîrît în porbagajul ”doctorului”.