ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Atentatele ruseşti în România au o slabă tradiţie: în 1918 bolşevicul Simion Rosal a încercat să-l asasineze pe Regele Ferdinand din ordinul lui Lenin, iar în 1920 Max Goldstein a pus o bombă la Senat

Cristian Rakovski, ”omul din umbră” al atentatelor bolşevice în România

În ordine cronologică, primul atentat politic în România modernă s-a săvîrşit în 8 iunie 1862, la ora 17.00. Victima a fost primul ministrul conservator Barbu Catargiu. El a fost împuşcat în ceafă, de aproape, aflîndu-se chiar în trăsura prefectului poliţiei, Nicolae Bibescu. A fost o poveste eminamente românească. Atentatorul a rămas necunoscut, pentru că Alexandru Ioan Cuza a oprit investigaţiile. Se pare că vinovatul era însuşi prefectul poliţiei, care răspunsese unor ordine ”de sus”: Catargiu se împotrivea din răsputeri reformelor lui Cuza, îşi atrăsese antipatia liberalilor radicali dar şi a lui Kogălniceanu şi moartea sa a făcut toată tabăra liberală să răsufle uşurată. Cît despre prezumptivul atentator, nu se ştie decît că, de atunci încolo lui Bibescu, prefectul Poliţiei, i-a rămas porecla ”Pistol”.

Cel de-al doilea atentat are deja o conotaţie ideologică: a fost pus la cale în cercurile socialiste de radicalul Cristian Rakovski, viitor ”comisar general” al Republicii Ucrainene după revoluţia bolşevică şi a avut loc în 8 decembrie 1909. Un muncitor ceferist cu o inteligenţă precară, pe nume Gheorghe Stoenescu Jelea, a tras două cartuşe în fostul prim ministru Ion I.C. Brătianu, care venea pe jos de la o şedinţă a Senatului, rănindu-l grav, dar nu mortal.  Jelea, din tată bulgar şi mamă româncă, s-a declarat la Poliţie ca ”socialist” care aderase la ideile bolşevice, după ce a fost prins în faţa Hotelului Union de mulţimea care l-a văzut trăgînd în Brătianu. Atentatul a fost pus în legătură directă cu decizia de expulzre din România a agitatorului socialist (bolşevic) Cristian Rakovski, de asemenea de origine bulgară (şi, după unele surse, evreiască: despre el, o carte de mărturii apocrife care îi sînt atribuite, publicate de Mauricio Carlavilla în Spania în 1950, sub titlul ”Simfonia în roşu major”, afirmă că numele său real era Haim Rakower).

Un atentat mult mai grav, dar din fericire nereuşit a avut loc nouă ani mai tîrziu, cînd un bolşevic, Simion Rosal, care susţinea că a fost trimis în România de însuşi Lenin, a intenţionat să-l împuşte în gara Ploieşti pe regale Ferdinand – ceea ce, fără îndoială, ar fi aruncat ţara în haos, într-un moment în care România traversa ape tulburi. Rosal susţinea că a fost trimis în ţară să conducă la instalarea unui guvern bolşevic, din care să facă parte, între alţii, acelaşi Cristian Rakovski. Simion Rosal, bolşevic de origine evreiască, a fost prins de agenţii Siguranţei, condamnat ulterior la moarte şi executat.

În spatele ambelor atentate prezentate mai sus s-a aflat aceeaşi persoană, Cristian Rakovski (pe numele bulgar Krăstio Gheorghev Stancev). Racovski s-a născut pe 1 august 1873 la Kotel în Bulgaria (de unde tatăl său, un mic comerciant, a decis să-şi mute famiia în 1880 în Dobrogea românească). Rakovski a murit executat de NKVD, în închisoarea Oriol din URSS, în timpul ofensivei germane din septembrie 1941, la capătul unui destin demn de un film de aventuri. Dacă istoria lumii ar fi scrisă acum de comunişti, statuile sale s-ar ridica probabil în oraşe din mari capitale ale lumii. Rakovski a fost rînd pe rînd militant şi animator al mişcării socialiste din România, dar mişcările socialiste din Bulgaria, Elveţia, Germania, Franţa şi inclusiv Rusia îşi leagă numele de al său. A devenit dedicat ”revoluţiei mondiale” în timpul studiilor sale de medicină de la Geneva, dinainte de primul război mondial, unde a intrat în nucleul conducerii Internaţionalei Socialiste, alături de Roza Luxemburg şi alţi fruntaşi ai mişcării, pe care i-a cunoscut pe parcursul peregrinărilor sale prin Franţa şi Germania.

Rakovski s-a întors în 1908 în Dobrogea, moştenind prprietăţile tatălui său şi a profesat o vreme medicina. În 1909, l-a găzduit la Mangalia pe Leon Troţki, de care a rămas legat întreaga viaţă şi de care a refuzat să se dezică, pînă şi în anii terorii staliniste. În împrejurările atentatului din 1909 asupra lui Brătianu, a fost prins încercînd să intre sub o identitate falsă în România, dar legătura cu atentatorul n-a putut fi făcută. S-a încercat expulzarea sa, dar proteste numeroase din cercuri socialiste şi ”progresist-liberale” au împiedicat-o, astfel încît pe parcursul primului război mondial se afla în stare de arest la Iaşi, din cauza propagandei anti-război şi pro-bolşevică pe care o desfăşura. De aici, a fost eliberat de trupe ruseşti trecute de partea revoluţiei lui Lenin (constituite în Sovietul local Iaşi) şi a ajuns la Odessa, în 1917. Guvernul Kerenski a cerut scuze guvernului României, pentru acest incident.

După victoria revoluţiei bolşevice, Cristian Rakovski a ajuns  preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina. A avut un rol nefast pentru România, inclusiv în ceea ce priveşte confiscarea de către sovietici a Tezaurului ţării, aflat pe teritoriul URSS. În sfîrşit, destinul său a fost strîns înlănţuit de prietenia cu Buharin, Zinoviev şi mai ales Troţki. În timpul terorii dezlănţuite de Stalin împotriva rivalilor săi, Rakovski a scăpat, datorită renumelui său şi al sprijinului de care se bucura în mişcarea munictorească internaţională, doar cu deportarea – din ce în ce mai departe, ajungînd pînă în Iakuţia, de vreme ce refuza să abjure de la ”linia” sa. Cînd trupele germane s-au apropiat de închisoarea Oriol, unde Stalin în adunase pe toţi rivalii ”troţkişti” rămaşi în viaţă, acesta a dat ordin să fie împuşcaţi toţi, fără excepţie – deci inclusiv Rakovski, în septembrie 1941 – ar fi reprezentat o periculoasă alterativă la puterea sa, care trebuia să rămînă unică. Dar, să ne întoarcem la ceea ce ne interesează.

Din postura sa de Comisar al Ucrainei, Cristian Rakovski a iniţiat de pe teriroriul ucrainean numeroase acţiuni îndreptate împotriva României, ţară pe care se pare că o ura cu patimă, deşi asigurase prosperitatea familiei sale. La Odessa, de pildă, unde a ajuns după eliberarea sa de către soldaţi ruşi bolşevici a luat ostatici numeroşi refugiaţi români, ameninţându-i cu deportarea sau execuţia. Aceştia au fost eliberaţi în 1918 printr-o mare concesie, făcută de guvernul Averescu, care s-a angajat formal la retragerea trupelor române din Basarabia (acord niciodată ratificat de drept, pentru că era rezultatul unei acţiuni teroriste). Conducător de facto al Ucrainei pînă la mijlocul anilor ’20, Rakovski a iniţiat numeroase acţiuni împotriva României Mari, fiind condamnat la moarte în contumacie în 1924 (îşi păstrase şi cetăţenia română). Una din cele mai cunoscute acţiuni teroriste pe care a inspirat-o şi coordonat-o din umbră, fiind conducător al CEKA (poliţia politică sovietică de pe teritoriul ucrainean) a fost atentatul cu bombă din Senatul României, în 1920.

Pe 8 decembrie 1920, la ora 14.40, explozia unei bombe puternice a zguduit clădirea Senatului, aflat în plină şedinţă. A murit pe loc ministrul justiţiei, Dionise Greceanu, iar cîteva ore mai tîrziu, la spital, au decedat alţi doi senatori, unul din ei, episcopul de Oradea, fiind senator de drept. Au fost răniţi alte cîteva zeci. Ţinta atentatorilor era însă Octavian Goga.

Autorul atentatului a fost descoperit în persoana lui Max Goldstein, fiul unui mic negustor evreu din Bîrlad. Goldstein a reuşit să fugă din ţară. Au fost arestaţi doi complici ai săi, Saul Osias şi Leon Lichtblau. Grupul terorist era finanţat de la Moscova, aşa cum au stabilit organele judiciare. S-a aflat ulterior că Goldstein se afla la Odessa în 1917, în vremea în care oraşul era sub controlul bolşevicului Rakovski. De aici, el s-a întors în România cu bani şi instrucţiuni precise. În vremea ”antrenamentelor” cu plasarea de bombe, îşi pierduse o mînă – organele poliţieneşti din România îl numeau ”omul cu cîrlig”. Conform instrucţiunilor primite, Max Goldstein a încercat mai întîi să-l ucidă în noiembrie 1920 pe ministrul de interne Constantin Argetoianu, punînd o bombă sub vagonul cu care călătorea acesta. Ca prin minune, bomba a explodat într-un loc în care deasupra nu se afla nimeni.

După atentatul de la Senat, cei doi complici ai săi au cooperat cu anchetatorii şi au primit cîte zece ani de muncă silnică. Golstein a fost prins în 1921, cînd încerca să reintre în ţară din Bulgaria, cu acte false. Cu această ocazie, a fost realizată şi reconstituirea atentatului, pe 21 noiembrie 1921, de către comisarul regal Constantin Cernat şi comisarul Siguranţei Generale Vintilă Ionescu.

Cei doi comisari au mers cu Max Goldstein, arestat cu numai două zile înainte, în locurile indicate de acesta. ”Pe la ceasurile 9 în seara zilei de 7 decembrie 1920, Max Goldstein a plecat acasă, strada Stelei no. 15, împreună cu Loni (Leon) Lichtblau. Lădiţa cu bombe a fost adusă de Loni până la locul aşezărei în Senat. Împreună au intrat prin locul viran dinspre Carol, între cele două clădiri ale Universităţii, au înconjurat partea de nord a vechei clădiri ale Universităţii şi prin o uşe laterală dinspre vest au pătruns în gardul ce dă în marele antret-coridor de la faţă. Au stat ascunşi până la ceasurile 12 noaptea. Când totul se liniştise, au ridicat scările şi cu ajutorul unui passe-partout au deschis uşa principală de la intrare în Senat, după ce încercase fără să reuşească a se introduce pe la uşa bufetului”. Bomba a explodat a doua zi, cu 20 de minute mai devreme decît atentatorii ar fi dorit, adică în momentul deschiderii şedinţei festive a Senatului, de către Octavian Goga.

Max Goldstein a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă şi a murit în 1924 la Doftana, de pneumonie. Legendarul comunist spune că ar fi murit după o îndelungată grevă a foamei.

Fireşte că şirul atentatelor ruseşti în România nu se rezumă la aceastea două, pentru că întreaga politică sovietică la adresa României a fost un atentat în sine. Fireşte că se povesteşte inclusiv despre faptul că Dej ar fi fost iradiat, în cursul ultimei sale vizite la Moscova şi că Ceauşescu avea o teamă atavică, de a nu sfîrşi la fel ca predecesorul său. Dar, dincolo de ”terorismul de stat” al Moscovei, acte teroriste de genul celor menţionate de consilierul lui Zelenski pe teritoriul României, nu cred să aibă loc. Nu au rădăcini, istorie, tradiţie şi ”practică de teren”. Pe de altă parte, sînt partizan al eficienţei Unităţii Antiteroriste din Serviciul Român de Informaţii.

Şi apoi, nu văd care ar putea fi, în România de azi, ”ţintele” unor atentate, nu mai avem un Brătianu, Argetoianu, Goga, ca să nu vorbesc de Ferdinand. Nu mai există la noi oameni de stat. Avem numai simpli politicieni mărunţi şi lipsiţi de anvergură, care nu stîrnesc nici cea mai mică undă de interes sau emoţie nu doar la Moscova, dar nici măcar la Tirana.