Nidia Moculescu, îngenuncheată de durere, la moartea părintelui ei / „Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă”

Obosise. Se stingea din picioare. Ajunsese să poposească o zi întreagă într-un scaun cu rotile care să-i ducă slăbiciunea de colo-colo.

Vestea stingerii marelui compozitor Horia Moculescu a scos din inerție lumea artistică și nu numai pe ea.

Proiectele personale au devenit, fără valoare, în fața inflației Trecerii.

În fața ei, nu mai avem proiecte.

Nidia Moculescu e dizolvată într-un ocean de durere.

O tristețe sufocantă i-a cuprins sufletul, la vestea Trecerii tatălui ei.

„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată!”

Putem, vreodată, să presupunem că nu mai avem minute? Că nu mai sunt nici măcar secunde? Că totul se prăbușește în noi?

Cine se poate împăca întru totul cu Trecerea Dincolo a părintelui său?

Pentru Nidia, dispariția tatălui e o fractură dură de propria-i viață.

Ce „vorbesc” oamenii cu ChatGPT: iată cele 47.000 de conversații care arată adevărul

Un lider PNL controversat l-a ”băgat în audiență” pe milionarul Bogos la premierul Bolojan după ce i-a evaluat businessul: ”Tu-ți dai seama? 90 de milioane de euro, cifră de afaceri?”

Fără tatăl ei, Nidia nu-și mai găsește echilibrul. Pentru Nidia, „tata” se scrie întotdeauna cu „T” mare.

„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii? Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou”.

Sufocante cuvintele Nidiei!

„Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț, Tată, asta?”, scrie ea.

„Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol. Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi, tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinilul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns… Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei…”.

După ea, un cosmos întreg de oameni îngenunchează într-o tăcere imposibilă.

Daniel Iordăchioaie: „Nu voi obosi să mi-l amintesc”

„Un OM cu un caracter impecabil, cu un suflet frumos, plin de un enorm talent, o interminabilă sursă de informație muzicală, rafinament, eleganță și bun simț, un adevărat PRIETEN… s-a stins!

Mi se rupe sufletul!

Voi participa pe 19 noiembrie la un concert care s-a vrut omagial, insă a devenit comemorativ! Teatrul Național București! Vă aștept să vă cânt minunatul nostru cântec „5 zile în septembrie”.

Acum câteva săptămâni, când l-am vizitat pentru a nu știu câta oară, l-am sărutat pe frunte și mi-a spus: „Am obosit, Daniel”. Eu nu voi obosi să mi-l amintesc!

La revedere, OM minunat!!! Horia Moculescu a murit, pe lumea asta!”, a scris artistul.

Mihai Morar: „Domnul Muzică a plecat”

Mihai Morar: „Azi a venit Ziua aceea. Domnul Muzică a plecat. Unul dintre cei mai mari compozitori ai vieții noastre pe Pământ”.

Liana Stanciu, inconfundabila voce de radio, postează o fotografie, alăuri de „Domnul Muzică”:

„Îmi cer iertare sunt nemachiată, dar fericită!! Aici eram la Festivalul de la Mamaia alături de omul ăsta fabulos. Am fost sigură ca vei lupta Horia, am fost sigură că o sa jurizăm din nou, oooof, măi Horia… Dumnezeu să te odinească, Mocu dragă!”.

Mirabela Dauer: „Să-ți găsești liniștea, LORDULE!”

Ai fost și vei rămâne pentru mine un simbol al eleganței, al rafinamentului și al prieteniei adevărate.

Am avut norocul și bucuria să împărtășim ani frumoși.

Am râs și-am plâns împreună și amintirile astea nu se vor șterge niciodată.

Rămâi în sufletul meu ca un mare domn, un Maestru al muzicii de calitate și un om care a știut să dăruiască emoție, zâmbet și respect.

De la an la an se întregește, dincolo de nori, garda de profesioniști.

Iar aici, pe pământ, rămân dorul și iubirea.

Să-ți găsești liniștea, LORDULE!”.