O carte pe zi: „De mine viaţa şi-a tot râs” de David Grossman

Într-un interviu acordat unei reviste italiene, David Grossman spunea: „Cu ani în urmă, am vrut să scriu o colecţie de poveşti de dragoste adevărată – şi nimeni nu avea una ca a ei. Primul ei soţ s-a sinucis pe vremea cînd era prizonierul serviciilor secrete ale lui Tito, în 16 octombrie 1951. An de an, în 16 octombrie, o sunam şi-i spuneam: mi-am amintit că astăzi e ziua lui Rade, soţul tău. Plângea ca şi cum el abia murise. Era bântuită de această întrebare: de ce a făcut-o, de ce n-a putut fi îndeajuns de puternic pentru a depăşi tortura, cum a fost ea? Vorbea cu atâta duioşie despre el, această femeie – atât de neclintită în privinţa ideologiilor, dar atât de tandră în iubire.”

David Grossman este unul dintre cei mai importanţi autori israelieni contemporani S-a născut în 1954, a studiat filosofie şi teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe cărţi de ficţiune, dar şi câteva volume de reportaje şi interviuri. Multe dintre romanele sale au primit premii israeline sau internaţionale. Foarte multe dintre ele au fost traduse şi publicate şi în româneşte, de aceeaşi editură Polirom.

Cartea pe care o semnalăm astăzi reia povestea spusă de Grossman în interviul menţionat – e povestea unei femei deosebite şi unice. Şi mai multe poveşti de dragoste împletite în timp, cu suferinţe care trec de la o generaţie la alta, cu iubiri rare.

Scriu editorii: „În toamna anului 1951, Vera, evreică şi activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Naţională a Iugoslaviei, e arestată. Soţul ei, Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, tocmai se spânzurase. Profund îndrăgostită, Vera îşi apără bărbatul şi refuză cu încăpăţânare să semneze actul prin care acesta ar fi fost declarat duşman al poporului şi spion sovietic al lui Stalin. Prin urmare, va fi aruncată în lagăr şi torturată, nevoită să-şi lase fiica, micuţa Nina, în voia sorţii. O rană adâncă le va despărţi. Odată reunite, se vor putea împăca, oare, cu trecutul, sau blestemul va fi transmis din generaţie în generaţie? Zeci de ani mai târziu, înarmată cu o cameră video, Ghili, fiica Ninei şi nepoata Verei, reconstituie odiseea familiei.”

Scrisul lui David Grossman este de o limpezime fără cusur. Iată un fragment: „Rafael avea cincisprezece ani când mama i‑a murit şi l‑a eliberat de suferinţele ei. Ploua peste locuitorii kibbutzului. Când s‑au înghesuit sub umbrele în micul cimitir, Tuvia, tatăl lui Rafael, plângea. Ani de zile îşi îngrijise cu devotament nevasta, iar acum părea pierdut şi orfan. Rafael, în pantaloni scurţi, stătea deoparte de ceilalţi, acoperindu‑şi capul şi ochii cu gluga, să nu se vadă că nu plânge. Îşi spunea: <<Acum, că a murit, poate că se văd toate câte le‑am gândit despre ea>>.

Asta se întâmpla în iarna lui 1962. Un an mai târziu, taică‑său a întâlnit‑o pe Vera Novak, care venise în Israel din Iugoslavia, şi cei doi au început să trăiască împreună, ca soţ şi soţie. Vera venise acolo cu singura ei fiică, Nina, o fetişcană de şaptesprezece ani, înaltă şi blondă, pe a cărei faţă prelungă, palidă şi foarte frumoasă, aproape că nu se întrezărea nici o expresie.

Colegii de clasă ai lui Rafael îi spuneau Ninei <<Sfinxul>>. Se strecurau în spatele ei şi‑i imitau umbletul, îmbrăţişându‑şi trupul cu braţele şi privind fără ţintă, cu ochii goi. O dată, s‑a întâmplat ca ea să prindă şi să caftească doi băieţi care o imitau. Asemenea pumni încă nu se pomeniseră în kibbutz. Era greu de crezut câtă putere şi câtă sălbăticie avea în braţele şi picioarele ei subţiri. Au început să circule zvonuri. Se povestea că, pe când maică‑sa fusese deţinută politic în gulag, Nina, pe atunci o copilă, rămăsese în stradă. Se spunea „în stradă“, iar cuvintelor li se adăuga o privire plină de subînţeles. Se spunea că se lipise, la Belgrad, de o bandă de puştani sălbăticiţi, care răpeau alţi copii ca să obţină răscumpărare. Aşa se povestea. Oamenii vorbesc.”

David Grossman – De mine viaţa şi-a tot râs. Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu. Editura Polirom. 295 pag.