Scriitorul Ștefan Mitroi la 70 de ani: „N-am apucat să arestez decât un singur om – pe mine însumi”

Pe 5 mai 1956, în noaptea de Înviere, se năștea în Siliștea, un sat din Teleorman, un băiat care avea să devină scriitor.

Astăzi, Ștefan Mitroi împlinește 70 de ani și chiar el remarcă, zâmbind, potrivirea dintre nașterea sa și noaptea Învierii, ca și cum viața și-ar fi anunțat, de la bun început, gustul pentru simboluri.

Siliștea lui Mitroi nu este Siliștea-Gumești a lui Marin Preda, deși cele trei sate cu același nume din Teleorman pot crea confuzii.

Este o altă Siliște, cu legendele ei proprii: conacul familiei Noica se vedea din curtea casei părintești, peste gârlă.

Bunica din cutia de lemn

Constantin Noica se născuse acolo cu câteva decenii înainte.

„S-au dus și boierul, și boieria din el”, spune Mitroi – o frază care, rostită de el, sună mai mult a elegie decât a constatare.

Copilăria din sat a fost vie și nesfârșită – sau cel puțin așa i s-a părut atunci.

Moartea a intrat în viața lui odată cu bunica, pusă într-o cutie de lemn și urcată într-o căruță cu flori de gheață pe piept.

Mitroi era copil, dar a plâns.

„Cu toate că mai aveam mult până să devin om, am plâns și eu, care eram doar copil, și nu pentru că m-am luat după cei mari, ci pentru că așa mi-a venit.”

Mașina de scris pe care o putea folosi doar noaptea

Astăzi, îi vine câteodată să plângă când se gândește la toți cei pe care i-a pierdut. Dar cel mai greu îl poartă alt gând: că și-a pierdut, „aproape fără să știe cum și când”, copilăria.

Primele poeme le-a scris cu ajutorul unui dascăl tânăr, tocmai ieșit de pe băncile Liceului Pedagogic – domnul învățător Chiru Bălan – care i-a descoperit talentul și l-a luat sub aripa lui. Singura mașină de scris din sat se afla la sediul CAP-ului.

Președintele le dădea cheia, dar o puteau folosi numai noaptea.

„Îmi aduc aminte de o noapte geroasă de iarnă. O lună mare deasupra capetelor noastre și zăpada scârțâind sub picioare. Aș fi vrut să țină la nesfârșit drumul acela. Cu noi doi poleiți de lumina lunii. […] Era ca și cum toată frumusețea acelei nopți o scrisesem eu, iar domnul învățător o bătea la mașină, coborându-se la mintea mea.”

„N-am reușit decât să mă arestez pe mine însumi”

A absolvit Facultatea de Drept din Iași și a intrat în magistratură. A durat câteva luni. Renunțarea la toga de procuror rămâne, probabil, cea mai celebră butadă a biografiei sale:

„N-am apucat să arestez decât un singur om: pe mine însumi, care mi-am simțit toate visurile de până atunci închise în această profesie.”

Tatăl n-a vorbit cu el aproape un an după plecare. Mitroi făcea naveta spre Alexandria, bea cu colegii câteva pahare de vin după-amiaza, și într-o zi și-a văzut viitorul „în golul unuia dintre paharele acelea”. Dar a mai fost un moment decisiv: o femeie de vârsta mamei s-a repezit să-i sărute mâna.

„Mă chinui să devin scriitor și acum”

„M-a cuprins o mare rușine. Am văzut-o în femeia aceea pe mama. Nu-i sărutasem niciodată mâna mamei, în vreme ce ea îmi săruta lui mâna. Era foarte posibil ca rușinea de care zic să se repete. Ca să fiu sigur că n-o să fie așa, am plecat.”

A plecat de la Alexandria la București, să devină ziarist și scriitor.

„Mă chinui să devin și acum”, spune la 70 de ani — cu acea modestie pe care unii o vor fi luând în serios, și pe care el o rostește probabil cu un zâmbet.

„Mă simțeam trecând din lumea mare a Moromeților în lumea asta mică”

Cea mai frumoasă carte din copilărie, mărturisește Mitroi, n-a fost una tipărită.

A fost bunica Tudora — „o carte vorbită, pe care o citeam zilnic cu urechile făcute pâlnie”.

Năcută în 1890, bătrâna aducea din memorie întâmplări din vechime cu o prospețime de parcă tocmai se petrecuseră.

Au urmat „La Medeleni”, „Winnetou”, dar niciuna nu i-a rămas mai aproape decât „Amintiri din copilărie” și „Moromeții”.

„Eu mă simt câteodată trecând prin paginile Moromeților, ieșind din lumea lor mare în lumea aceasta mică, deși realitatea le prezintă în mod mincinos invers.”

„Premiile nu sunt aducătoare de prieteni”

Despre premii vorbește cu detașare – ba chiar cu o ușoară ironie:

„Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică.

Bașca faptul că nu sunt aducătoare de prieteni. Au totuși și ele un merit: îi îndepărtează de tine pe unii dintre cei care pretindeau că-ți sunt.”

„A deschide ochii este egal cu a deschide o carte”

Iar despre viitorul cărții tipărite, Mitroi este senin, dar are o condiție: „cel puțin câtă vreme vom supraviețui și noi”.

Despre tehnologie spune că este o unealtă pe care oamenii o însuflețesc și că școala ar trebui să-i învețe pe copii să păstreze distanța, „nu împingându-i spre trecut, ci deschizându-le ochii spre viitor”.

La 70 de ani, concluzia lui Ștefan Mitroi e simplă și rotundă, cum sunt lucrurile la care te gândești o viață întreagă:

„Între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus, fără teama de a greși, semnul egalității.”

Scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi, colaborator permanent al Ziarului Lumina al Patriarhiei Române, a fost distins în 2024 cu Ordinul Sanctus Stephanus Magnus.

Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, i-a înmânat distincția acordată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o ceremonie desfășurată la Palatul Patriarhiei.