COMENTARIU Lelia Munteanu. Semnul triumfului

De ce îl invoc atât de des? Pur şi simplu: n-am sperat ca în vremea vieţii noastre să fie aşezat în scaunul pontifical un slujitor precum Sanctitatea Sa.

Cum să spun „la mulţi ani” eternităţii?

Îl las să spună (vorbeşte într-o carte-interviu cu Carlo Petrini despre amazonieni şi apoi, brusc, despre un episod din vizita în România):

„(...) Chinuiţi de tehnologie, chinuiţi de economie, chinuiţi de multinaţionale. Sunt daţi la o parte. În ziua de azi se foloseşte politica datului la o parte. Să nu uitaţi asta. Datul la o parte al vieţii, datul la o parte al popoarelor care nu ne dau nimic, care nu produc. Datul la o parte, datul la o parte... Datul la o parte al bătrânilor, care reprezintă înţelepciunea unui popor. Nu voi uita niciodată Iaşul (...), acea piaţă din Iaşi era plină de oameni. Majoritata erau ortodocşi, iar eu intrat în piaţă în papamobil. Era acolo o bunicuţă, cu basma pe cap, cum poartă tradiţional femeile românce, şi s-a apropiat cu nepoţelul în braţe. M-a privit şi mi-a întins copilul, ca să mi-l arate, parcă vrând să spună <Priveşte-l, aceasta e victoria mea!>. Am fost foarte emoţionat şi imediat după aceea m-am gândit: <Ce păcat că n-am oprit totul, ca să cobor şi s-o salut - ar fi fost un adevărat gest simbolic>. Aşa că, după ce am ajuns la destinaţie, cu puţin înainte de cuvântarea mea, i-am spus fotografului: <Aţi văzut-o pe acea femeie? Mi-aş dori să o găsesc şi să facem o fotografie. Era un adevărat simbol>. Iar el mi-a răspuns: <Mi-am dat seama de asta după felul cum aţi privit-o, aşa că i-am făcut o fotografie>. Am vorbit apoi despre ea în discursul meu final şi, a doua zi, fotografia acelei femei, ridicând acel semn al triumfului, era în toate ziarele din România”.