COMENTARIU Marius Oprea / De ce nu regret nimic din comunism

Pe 20 decembrie 1989, a început vindecarea românilor de schizofrenia colectivă în care ne-a vîrît comunismul, atunci cînd Timişoara a devenit primul oraş liber. Se încheia un capitol, poate cel mai trist din istoria noastră, în care una trăiam, alta spuneam şi cu totul altceva gîndeam. Ce era mai groaznic, acum, cînd cei mai maturi privim spre acel trecut, e că toate acestea erau cît se poate de fireşti. Parte a cotidianului existenţei noastre.

9695 afișări
Imaginea articolului COMENTARIU Marius Oprea / De ce nu regret nimic din comunism

Marius Oprea

Spunem, de cînd lumea, că sîntem o ”gintă latină” într o ”mare slavă”, o naţiune de supravieţuitori. Cred cu tărie, gîndindu-mă la traiul nostru zilnic în comunism, că aşa stau lucurile. Mie îmi e deajuns să-mi amintesc oricare dintre zilele trăite înainte de 1989, şirul întreg de umilinţe la care eram supuşi, ca să mi se risipească orice amărăciune a prezentului. Oricum ar fi acest prezent, acum avem un viitor – înainte n-aveam nimic, decît certitudinea supunerii. Avem un viitor, nu neapărat de aur, dar am ieşit din comă. N-am murit.

Avem, ce-i drept, plămînii distruşi de fumul de la Sinteşti, creierul afectat de cearta perpetuă a celor ce ne conduc, stomacul spart de e-urile alimentelor de categoria B, care ne sînt livrate din occident şi buzunarele goale. Dar trăim. Sîntem liberi. Şi numai la noi se pot naşte oameni asemenea lui Mihai Neşu, care zideşte o biserică dintr-un scaun cu rotile, ori doamnele Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu, de la Asociaţia ”Dăruieşte Viaţă”, care au făcut de la zero un spital de copii, cu nouă etaje – ceea ce n-a făcut statul român în trei decenii. Ei şi alţii, o mulţime ca ei, sînt cei care dau speranţă că acest popor nu e anesteziat de viaţa grea, doborît de necazuri. Că aici, la tărîmurile de frontieră unde Dumnezeu ne-a aşezat, mai sînt oameni care clădesc catedrale ale bunului simţ şi omeniei. Toate, avînd la bază libertatea cîştigată în 1989. Cea care ne-a scos din boală. Din ATI-ul istoriei. Din comunism. Începînd de la Timişoara, în 20 decembrie 1989.

Cînd sînt întrebat de ce nu regret nimic din comunism, dau un exemplu, despre care am mai şi scris cîndva. Mi s-a întîmplat în toamna anului ”lipsit de orice graţie” 1988, într-un loc era plin de noroi, cîmpul în care eram cu copiii de la şcoala generală din Vulcan, judeţul Braşov, unde adunam resturi de cartofi – în ceea ce eufemistic se numea ”practica agricolă de toamnă”. De fapt, un fel de robie, la care trebuia să-i deprindem, din fragedă copilărie şi pe copii. Ploua şi pe cîmp răsăreau, spălate şi clare, mici pete galben-cenuşii, bucăţi de cartofi risipite printre pietrele scoase şi ele din pămînt, la a treia trecere cu plugul, peste acelaşi cîmp secătuit.

Peste cîmp pluteau cuvintele copiilor, din ce în ce mai gălăgioşi şi agitaţi. Eram profesor stagiar şi diriginte la clasa a cincea. Copiii ”mei” erau în mica pauză de masă, prevăzută de regulament – altul decît cel şcolar – camuflat şi el sub pompoasa titulatură de ”protecţia muncii la practica agricolă”. Redau acum, parafrazînd larg ce am scris mai demult despre acea zi, pe care nu o pot şterge din memorie cît trăiesc şi care, dintr-o dată, m-a făcut atunci să-mi fie ruşine de ceea ce sînt şi ce trăiesc şi care, pînă azi, mă face să privesc fără niciun pic de nostalgie spre ce am lăsat în urmă în 1989 noi toţi, ca naţiune, şi din varii motive, de la necunoaştere la fetişizarea trecutului, mulţi spun că ”regretă”. E vorba de comunism, fireşte.

În toamna mohorîtă şi ploioasă a anului 1988 întîmplarea de mai jos m a făcut să văd în acea mică ”pauză de masă” prăpastia căscată deodată între mine şi lumea în care trăiam, prăpastie pe care pînă atunci doar o intuisem. A fost de fapt subiectul unei discuţii din ce în ce mai aprinse, între copii. Se vorbea despre banană. „Banana”, spunea o fetiţă, săsoaică, cu unchi şi mătuşi în Germania, „este un fruct galben, lunguieţ, cu un miez deosebit de gustos şi cu o coajă moale şi catifelată. Nu se poate presa coaja în carte, că se înnegreşte rapid”, încerca fetiţa să le explice celorlalţi copii, cum arăta fructul primit în ultimul pachet.

Cu toţii au ascultat în linişte, o vreme. Unii înclinau din cap, ca nişte cunoscători : chiar dacă nu gustaseră, auziseră de aşa ceva. Sau văzuseră măcar pe eticheta ultimei cuceriri a industriei alimentare româneşti de atunci: ieftină şi bună, consumată de taţii lor la birtul din sat – noua băutură spirtoasă ”Aperitiv Banana”. Sau se spălau cu celebra, pe atunci, pentru că devenise unica pastă de dinţi, ”Optima”, şi ea cu aromă de banane şi cu fructul galben, înfăţişat pe ambalajul de tablă verde. Sau nici nu gustaseră, nici nu auziseră de un asemenea fruct precum banana, dar doreau să fie, măcar în conversaţie şi măcar o clipă, aşa, parte dintr o lume mai bună decît cea de acasă şi cea de pe acel cîmp. Dar pe cei mai mulţi ruşinea de a nu avea habar îi făcea să tacă şi i a determinat pînă la un moment dat să participe în linişte, la spectacolul savurării bananei virtuale, pe care fetiţa săsoaică îl zugrăvea cu precizia ei specifică.

Dar dintr-o dată a început vacarmul. După ce banana a fost înghiţită de ultimele cuvinte ale fetiţei, liniştea nu a mai durat prea mult. Un băiat dezgheţat din aceeaşi clasă a V-a A, ”clasa mea”, dar dintr o familie tare săracă, pînă şi după criteriile acelor timpuri (tatăl lucra zilier la sere la Codlea, mama mulgătoare la grajdul de vaci al CAP-ului şi mai aveau încă patru copii), a fost primul care a ridicat vocea.

Băieţelul, îmbrăcat sărăcăcios, în picioare cu nişte cizme de cauciuc care-i veneau peste genunchi şi-l făceau să se mişte ca un stîrc, cauză din care nici nu putea să adune cartofi, drept care l-am pus doar să care găleţile celorllalţi, susţinea, nici mai mult, nici mai puţin că banana, un asemenea fruct, nici nu există. ”Banana”, spunea el, ”dacă ar fi un fruct, şi nu o invenţie, ar creşte şi la noi. Unde s a mai văzut”, începuse el să o ia peste picior pe mica săsoaică, ”asemenea fruct prin părţile noastre şi ce copac îl face?” Că el n a văzut aşa ceva nici cînd a fost să-l ajute pe tata la sere la Codlea, şi nici nu e între pomii fructiferi, din manualul de Botanică. N a lipsit mult pînă la o ceartă în toată regula între copii, pe care n am să o pot uita vreodată. Cei asemenea băieţelului, jumătate ţigani, cealaltă jumătate români, dar la fel de săraci precum ţiganii, se răfuiau cu o mare plăcere şi răutate, de care numai copiii pot fi capabili, cu conceptul de banană, jumulind rînd pe rînd povestea micii săsoaice şi refuzînd orice argument nevăzut şi negustat.

M am ridicat de pe găleata pusă cu fundul în sus, pe care stăteam în mijlocul copiilor. Pe ea răpăia ploaia cu acelaşi zgomot înfundat ca pe acoperişul de ardezie al unei catedrale; şi, în cîmpul de noroi presărat cu pietre şi resturi de cartofi, încercam să domolesc spiritele. Atunci am văzut din ce muşca băieţelul mulgătoarei şi al zilierului, în pauza lui de prînz, acolo, sub acel cer cenuşiu, care filtra lumina ca un vitraliu: erau două felii de pîine neagră, între care domnea falnică o foaie de varză, cu puţin zahăr. Avea dreptate. În comunismul, atît de regretat de unii acum, pînă şi banana exista doar în închipuirea noastră.
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici