COMENTARIU Marius Oprea: Omul nou capitalist şi mineriadele de pe internet

Activismul politic este structura de bază a unei democraţii consolidate. Nuclee de oameni animaţi de idei politice şi de o ideologie comună, pe care le aşează coerent în programe, îşi cîştigă prin acestea şi prin discursul lor electorat, legitimitate politică şi în cele din urmă puterea. Aceasta e şi esenţa libertăţii noastre, de a ne alege atît opţiunea politică, cît şi gradul de implicare în a o susţine.

1124 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Marius Oprea: Omul nou capitalist şi mineriadele de pe internet

COMENTARIU Marius Oprea: Omul nou capitalist şi mineriadele de pe internet

Observ de mai multă vreme, cu mîhnire, că la noi toate aceste noţiuni elementare într-o democraţie nu sînt încă înţelese şi oamenii se poartă de parcă nu sînt încă liberi. Sau nu înţeleg libertatea. Adică, nu s-au desprins de un anume tip de agresivitate a activismului, de ”ura proletară”, de plăcerea de a înfiera, împletită cu dorinţa de a-şi aclama necondiţionat liderul şi adevărurile sale, de a se ”înregimenta”. A rămas valabilă lozinca ”dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine”. Sînt oameni animaţi numai de plăcerea de a participa la marşul victoriei asupra ”duşmanului”, pe care îşi doresc nu numai să-l vadă înfrînt, zdrobit, dar şi vîrît la închisoare, sau de-a dreptul mort… În această ură, numai duşmanul e altul: nu mai e de clasă, ci politic - şi asta-i singura diferenţă. 
 
Cînd Ceauşescu a chemat oamenii în Piaţa Palatului şi a condamnat invadarea Cehoslovaciei în 1968, pînă şi Paul Goma, entuziasmat, s-a înscris în Partidul Comunist. În mod paradoxal, un moment care părea de ”maximă deschidere” a regimului a atras în susţinerea lui oameni de bună credinţă, care au fost înşelaţi şi minţiţi, regretînd amarnic mai tîrziu greşeala făcută. Cînd i-a mobilizat în piaţă pe români, care l-au susţinut cu entuziasm, crezînd că el apără ţara de ruşi, Ceauşescu nu o făcuse pentru a apăra un principiu şi suvernanitatea unei naţiuni, ci pur şi simplu pentru a se apăra pe sine. Îi era teamă să nu piardă puterea. Să nu împărtăşească soarta fostului lider de la Budapesta, Imre Nagy, sau să fie dat jos de la putere cu tancurile sovietice, cum se întîmpla la Praga, tocmai atunci, cu liderul comunist Dubcek, pe care îl vizitase de curînd şi faţă de care îşi arătase admiraţia. Cînd, după şapte ani Ceauşescu se auto-înscăunase preşedinte, semnele dictaturii deveniseră din ce în ce mai vădite şi se putea constata că românii s-au înşelat amarnic, mai erau încă mulţi dintre ei care nu recunoşteau asta nici măcar faţă de sine. 
 
Aşa se întîmplă şi acum, la noi. Dacă, în urmă cu un deceniu, îndrăzneai să spui, să scrii ceva rău despre Traian Băsescu, erai distrus – cei ce nu te cunoşteau te acuzau că eşti ”vîndut”, iar prietenii socoteau că ţi-ai pierdut minţile. Am trecut prin asta. Trec şi acum, cînd am îndrăznit să scriu ”critic” despre preşedintele Klaus Iohannis. Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre un sindrom, acela al lipsei de libertate interioară, de seninătate care îi face pe mulţi dintre concetăţenii mei să-i urască pe aceia care gîndesc altfel. Să-i acuze de toate păcatele posibile, şi cu cît mai grele, cu atît mai bine. Să-i urască de-a dreptul, uneori cu patimă şi să-şi arate această ură înjurîndu-i ca la uşa cortului, la un nivel deseori suburban, care te lasă fără replică. E un semn că ”omul nou” nu a dispărut, dimpotrivă, el a ajuns la maturitate acum, că seminţele urii, promovată de comunism, ca doctrină, au încolţit în timpul lui Ion Iliescu şi au rodit în timpul lui Traian Băsescu. S-a sădit ”ura de clasă” şi a răsărit ”ura de partid”. Sîntem, constat, încă departe de comportamente democratice general acceptate. Democraţie înseamă nu să socoteşti că ”cine nu e cu noi, e împotriva noastră” (şi văd asta, din nefericire, tocmai la electoratul ”educat” şi tînăr al USR-ului) şi să-i înjuri pe apucate pe cei ce nu îţi plac, pentru că nu fac parte din aceeaşi ”galerie”. Ci, tocmai, să accepţi că ei există şi că asta e, de fapt, cel mai bun lucru de pe lume. ”Ai grijă ce-ţi doreşti”, spune o vorbă. Dacă ar fi numai şi numai ai tăi, ai avea partid unic. Şi un iubit conducător.
  
Asta e îngrijorător pentru democraţie. Ceea ce e îngrijorător însă pentru domnul preşedinte Iohannis e că, dacă nivelul intelectual al unora dintre cei care îl susţin e atît de scăzut, mă întreb unde sînt urmaşii adevăraţilor liberali ai anilor ’90, atunci cînd partidul renăştea şi era în toiul unei lupte inegale cu cei care urlau în stradă ”noi muncim, nu gîndim”? Au intrat moştenitorii celor din urmă în PNL şi i-au izgonit pe ceilalţi? Oricum, trebuie constatat un progres, faţă de anii ’90. Nu mai avem mineri. Asta nu înseamă însă că nu mai avem şi mineriade. Ele s-au mutat în spaţiul virtual, unde nu se mai loveşte cu bîta, ci cu postarea. 
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici