COMENTARIU Valeriu ŞUHAN: Cufărul amintirilor despre Eminescu...

„A nu munci şi a nu avea – just ! 

A nu munci şi a avea – superb! 

A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil !”

Sunt vorbele scrise de Mihai Eminescu cu un umor amar.

Geniul nu l-a scutit de umilinţele unui trai plin de nevoi materiale niciodată satisfăcute.

Viaţa în sărăcie l-a marcat profund dar nu l-a împiedicat să ne lase moştenirea culturală care ne individualizează în creaţia universală.

Contemporaneitatea sa nu a fost deloc generoasă cu Eminescu în ciuda recunoaşterii genialităţii sale.

Slujbe modeste, chiar umilitoare, retribuite mizer, i-au făcut viaţa un calvar greu de suportat.

Idealurile sale înalte, spiritul său superior dar generos şi altruist au rezonat în societatea de atunci, dar nu suficient pentru a primi recunoştinţă.

Ar fi avut mare nevoie.

Români din toate colţurile Regatului au solicitat atunci Parlamentului o lege pentru acordarea unei rente viagere pentru el.

A fost votată după mai mult de un an.

Cam aşa s-a manifestat recunoştinţa contemporanilor faţă de Mihai Eminescu.

Trist dar adevărat...

Mi-am adus aminte de toate astea când am aflat despre soarta cufărului său de voiaj.

Cufărul ăsta, singura sa mobilă, l-a însoţit în toate locurile unde a trăit, a învăţat, a muncit, a creat.

La Iaşi, la Bucureşti, la Viena, la Berlin, în turnee cu trupele de teatru.

Peste tot i-a purtat ştiinţa, inspiraţia, sărăcia, dar şi geniul.

După ce fusese prezentat în mai multe expoziţii, cufărul acesta  a fost scos la licitaţie şi adjudecat pentru 7.000 de Euro.

Nu, nu de Statul Român aşa cum ne-am fi aşteptat, ci de nu se ştie cine.

Un norocos, oricum.

Statul Român ar fi putut să-şi caute norocul în numele nostru şi să cumpere cufărul amintirilor despre Eminescu.

N-a muncit şi n-a avut. După Eminescu, ar fi just.

Pentru noi, deplorabil...