COMENTARIU Valeriu Şuhan: Gata, ajunge! Ne e frică destul...

Suntem într-o luptă pe care nu ne-am dorit-o, a cărei caracteristică principală este frica. Inclusiv, frica de frică.

Suntem prinşi într-o şuvoi de informaţie contradictorie care conţine ca element permanent, frica. Cu precădere, frica de moarte.

Tot ceea ce ajunge la noi conţine frică, spaimă, care ne sunt induse de mai marii ţării, cu insistenţă demnă de cauze mai bune.

Mă întreb cui foloseşte această preocupare pentru a ne înfricoşa.

Nouă, plebea, cu siguranţă, nu.

Lor, celor care ne înfricoşează zilnic lătrând la noi, poate. Că prea sunt sârguincioşi.

Altfel, sunt doar ticăloşi şi nu puţin.

Ne face frica mai precauţi şi mai puţin proşti ? Nu prea cred. Nu frica te face neapărat, mai precaut, ci faptul că înţelegi pericolul, îl conştientizezi.

Dacă te stăpâneşte frica, nu se mai poate să fii precaut. Mai mult, frica exclude solidaritatea iar noi, acum, de asta am avea nevoie.

Frica te duce la sora ei mai mare, panica cea devoratoare a tot şi toate.

Şi-atunci ? De ce această tactică de înfricoşare ?

Am stat de vorbă cu un psiholog specializat în traumele specifice foştilor şi actualilor combatanţi.

A fost o discuţie extrem de interesantă, din care vreau să vă împărtăşesc, pe scurt, câte ceva. Mi se pare instructiv, în contextul pe care îl trăim.

Omul mi-a vorbit despre frică. Mult, dar nu-mi pare rău de timp. Dimpotrivă.

Întâi, a descris în amănunt ce înseamnă fricile unui combatant, procesele sale de conştiinţă şi evoluţia ori involuţia personalităţii sale, în complexitatea trăirilor interioare faţă de luptă, în sine.

Aceşti oameni, mânuitori ai armelor, puşi în faţa unei iminenţe a morţii, se transformă în mod diferit, funcţie de resursele lor psihologice dar şi fizice, de gradul de încredere în forţele proprii sau de pregătire specifică ori psihică.

Frica de moartea sinelui, de dispariţia propriei fiinţe, spaima care se instalează, este o trăire intensă, poate cea mai intensă a experienţei umane şi generează atitudini diverse, dar şi consecinţe multiple.

Frica provocată de a lua viaţa altui om în luptă, este de asemenea, covârşitoare.

Toate sechelele presupuse de astfel de experienţe, poartă un nume, „tulburarea de stres post-traumatic”.

Caracteristicile ei sunt reprezentate de gânduri şi amintiri intruzive, coşmaruri vii, recurente, flash-back, hiper-reacţie, dificultatea de a dormi, hiper-vigilenţă, toate, generate de experienţe dramatice, intens traumatizante psihic.

Amintirea traumei şi a fricii care a însoţit-o, este pentru unii dintre aceşti oameni, dincolo de puterile lor şi recurg la gesturi la fel de dramatice asupra lor, sau a altora.

Alţii, e adevărat, cei mai mulţi, se obişnuiesc să continue să trăiască cu aceste spaime pentru că şi le asumă. S-au „împrietenit” cu ele.

Ai zice că aceşti combatanţi, foşti sau actuali, sunt oameni căliţi, ceea ce e adevărat într-o mare măsură, dar iată că urmele luptei rămân şi sapă adânc în propriul eu.

Nu numai combatanţii pot fi loviţi de acest sindrom, dar şi victimele inocente contextuale ale unor evenimente violente legate de terorism, răpire, lipsire de libertate, tortură, atac violent, abuz sexual, dezastre naturale ori provocate.

Hai să ne luăm puţin timp şi să comparăm frica soldatului cu frica civilului care suntem noi, acum.

Ambii suntem într-o luptă care de principiu, priveşte propria supravieţuire.

Asta ni se spune nouă, civililor, zilnic. Că ne luptăm cu un inamic nemilos, perfid şi că suntem în pericol de moarte.

Zilnic, un covor de bombe ne împroaşcă cu schijele fricii care ne pătrund în creier, în memoria noastră afectivă şi ne distrug din interior.

Câte spaime, coşmaruri, insomnii, amintiri dureroase vor fi rămânând în urmă ?

Vor fi aflând psihologii şi psihiatrii peste câţiva ani.

Şi toate astea, pentru că nişte politruci puţini la minte, îşi închipuie că sunt miezu’ din ceaşcă.

Bă, opriţi-vă că vă treziţi cu ceaşca-n cap...