COMENTARIU Valeriu Şuhan: Miştoul sub asalt

Miştoul sub asalt

Imaginile care probabil au făcut deja înconjurul lumii, cu incursiunea nocturnă a unor împătimiţi politic până la furt, în incinta unde se păstrau voturile noastre, vă sunt cunoscute.

Le-am văzut cu toţii de zeci, sute de ori şi de la scârbă, am trecut la teama inspirată de acest modus operandi lipsit de orice fel de scrupule.

Un mod odios de acţiune în esenţa sa, care ne-a dezvăluit cu bruscheţe faţa ascunsă până acum, a unui monstru.

Îndrăzneala acţiunii, complicităţile pe faţă ale autorităţilor, lentoarea şi ipocrizia lor, marchează iată, o acţiune politică în forţă.

Apariţia sa e de natură să îngrijoreze, dar mulţi, prea mulţi, sunt letargici, într-o blegeală a raţiunii.

Riscul de a se trezi într-un coşmar la propriu, real, li se pare improbabil sau oricum, departe de a-i viza.

Decizia justiţiei de a valida acel simulacru de alegeri demonstrează contrariul, iar coşmarul a început prin cedarea iniţiativei legii în faţa asaltului bunului-plac agresiv.

E adevărat, la mijloc se află un dosar penal a cărui finalitate însă, e lipsită de importanţă, oricum.

Răul a fost făcut. El se manifestă rânjind cu gingiile la vedere, ameninţător, într-o manieră necunoscută, străină.

Am mai văzut noi rânjete, dar ăsta are ceva pe care nu prea îl recunoaştem, nu e de pe-aici.

Nu suntem noi foarte coezivi e adevărat, dar dezbinarea asta de-acum, are parcă ceva nou, de import, care a adăugat artificial, celei ”tradiţionale”.

Miştocăreala, ducerea în derizoriu, sunt autohtone, le-am patentat demult şi le practicăm cu frenezie, ne individualizează pe mulţi, ca tipologie umană.

Aerele astea de import se disting de pattern-ul nostru cultural, tocmai prin lipsa de creativitate, fără de care miştoul nu poate exista.

De aici, impresia de fals, de import nepotrivit, de transplant nefiresc, de altoi aiurea.

Comunicarea, discursul purtătorilor acestor mesaje au o bază comună, o cadenţă rigidă, un ritm de marş, distonant cu noi, practicanţi mai degrabă ai ironiei, ai aluziei, ai urzelilor şi ticăloşiilor zgomotoase, dar soft.

Ritmul ăsta de marş şi cadenţa nu ne-au fost niciodată nici proprii şi nici dragi. Ne-au zgâriat urechile.

A ni le impune e un risc, dar cine ştie, poate că iniţiatorii l-au luat în calcul şi or fi ajuns la concluzia că ne-am epuizat vrăjeala.

Ori, poate că nu-i interesează şi s-au hotărât să ni-l scoată din cap pe Caragiale.

Cam greu, dar cu concursul ”educaţiei” ar putea să-i încoloneze pe maturii de mâine în matricea cetăţenilor fără umor, dar cu rucsac în care să-şi ţină la îndemână, cărţulia cetăţeanului responsabil şi autonom.

Personal, nu mă afectează pentru că vrăjeala şi caterinca nu mai apucă să mi-o scoată din cap, din motive obiective.

Pe Caragiale, nici atât !

Sper totuşi, să nu le reuşească, adică s-o ia în freză şi să rămânem ca o naţiune veselă, cam zbanghii, cu obiceiurile noastre nu prea sănătoase dar omeneşti şi atât de proprii.

Bine, unele dintre ele le-am mai putea atenua, ne-ar fi de folos cu siguranţă.

De exemplu, să nu ne mai înjurăm pe noi înşine de dimineaţă până seara, şi să ne închinăm mai puţin la idoli conjuncturali istoric.

Altul, ar fi să nu mai sub-finanţăm educaţia.

În felul ăsta, am avea mai puţini hoţi. Dar şi proşti…