COMENTARIU Valeriu Şuhan: Teeny-weeny, adică mic, foarte mic

Iniţial, am crezut că poza aia cu Excelenţa Sa, singur ca un popândău sub monumentul Arcului de Triumf, e trucată.

M-am gândit că rău-voitori au falsificat realitatea cu intenţia evidentă, de a-l ridiculiza pe Preşedinte.

Ei bine, n-a fost aşa. Mă înşelasem.

Fotografia aia e reală. Chiar aşa au stat lucrurile.

Preşedintele, singur cuc sub monumentul ce devenise imens, rostindu-şi cu mască desigur, alocuţiunea adresată naţiunii de ziua ei.

Nimeni în jur, pe o rază de o sută de metri.

N-a fost nevoie de nici un efort, al nimănui, pentru a-l duce în derizoriu pe Preşedintele României.

Excelenţa Sa s-a poziţionat excepţional în acest sens.

Din antichitate, arcul de triumf reprezintă monumentul dedicat victoriilor şi comemorării lor.

În general manifestările de acest gen, au în centrul lor monumentul arcului, pentru a marca solemnitatea şi legătura spirituală peste timp, cu înaintaşii glorioşi.

Arcul de Triumf din Bucureşti a fost construit tocmai pentru acest scop, de a cinsti printr-un edificiu arhitectural monumental, sacrificiul sutelor de mii de români în Primul Război, pentru Marea Unire.

Nu a fost singurul monument edificat de înaintaşii noştri pentru a marca peste timp împlinirea idealului unirii românilor.

Mă gândesc la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, la Mausoleul de la Mărăşeşti, la Mormântul Eroului Necunoscut cu flacăra sa permanentă din parcul Carol sau la Crucea Eroilor Neamului de pe Vârful Caraiman.

Imaginea tuturor acestor monumente vă este cu siguranţă, cunoscută.

Fiecare şi toate la un loc, dau măsura respectului profund al naţiunii întregi, pentru faptele extraordinare care au făcut posibilă Marea Unire.

Fiecare şi toate la un loc, sunt locuri sacre ale naţiunii române.

De aceea, chiar şi o involuntară asociere a acestor monumente excepţionale cu fapte, împrejurări, gesturi, susceptibile a lăsa loc chiar şi celei mai mici urme de acţiune nepotrivită, devine o jignire.

Imaginea Preşedintelui pe fundalul Arcului de Triumf al românilor, strivit parcă de istorie, creează un profund sentiment de jenă, dar şi amintiri ale unei epoci pe care ne-am dori-o uitată.

Nici unul dintre dictatorii României, Carol II, Antonescu sau Ceauşescu, n-au mers până acolo încât să provoace atât de inabil moştenirea şi amintirea eroilor.

Mi-e imposibil să înţeleg ce a fost în capul celor care au conceput protocolul manifestării.

Probabil, nimic.

Nu că m-ar interesa.

Dar ce a fost în capul Preşedintelui, ce a vrut Excelenţa Sa să ne transmită ?

Toate gesturile, faptele, declaraţiile unui oficial de un asemenea rang înalt, au o încărcătură majoră de comunicare.

Întotdeauna, ele transmit ceva.

Ce anume a vrut Preşedintele să ne transmită ?

Ce să înţelegem noi din această „poză” a Preşedintelui ?

E o revărsare de orgoliu ?

E acest orgoliu chiar atât de nemăsurat ?

Dacă e aşa, am terminat-o cu democraţia.

Pe lângă toate „ale lui”, acum are şi Arcul de Triumf !

Pe faţa de nord a Arcului, cea din spatele Preşedintelui, sunt amplasate două sculpturi, alegorii, „Bărbăţie” şi „Credinţă”, autorii fiind Ion Jalea respectiv, Constantin Baraschi.

Mă tem că nici una dintre cele două, nu i se potrivesc.

O poză ca o palmă...