Ion Cristoiu: Cum i-am păcălit noi, românii, pe marii jurnalişti din Vest în decembrie 1989

Duminică seara, lipsit de subiecte politice mai acătării la Jurnalul meu video, mă ocup de cum i-am păcălit noi pe jurnaliştii lui Peşte veniţi din Vest să vadă Revoluţia în direct la Bucureşti. Pînă acum am tratat chestiunea într-o cheie dramatică. M-am apucat să explic rotiţele maşinăriei prin care au fost manipulaţi jurnaliştii străini şi, graţie guguştiucismului lor, nu doar românii, dar şi occidentalii. La pastila video m-a bufnit rîsul conştientizînd cum au fost duşi de nas ditamai reporterii. Franţuzii îndeosebi s-au burzuluit după aia, şi-au trîntit zeci de pamflete împotriva noastră sau, asemenea lui Michel Castex, au încercat să arate că manipularea era fatală, deoarece la capătul ei se afla KGB.

Cum a avut loc tragerea pe sfoară?

Foarte simplu.

Jurnaliştii străini şi nu dintre cei mai pirpirii profesional au aterizat în România nu doar cu o imagine preconcepută, cu un ansamblu de clişee de presă mic-burgheză, dar şi cu dorinţa de a găsi la Bucureşti o cascadă de lovituri de presă. Teoretic au luat cu asalt România pentru a scrie ei şi nu pentru a copia scrierile celor din Est despre Revoluţia Română, nepoţică peste veacuri a Revoluţiei franceze, care tocmai atunci îşi aniversa Centenarul.

Ce mai mură-n gură de proză gen apă de trandafiri decît povestea răsturnării Dictatorului de către un popor mic, dar cu mare inimă vitează!

Ai noştri le-au oferit din belşug fapte, evenimente, istorisiri care se potriveau perfect cu ceea ce doreau să audă şi să scrie marii jurnalişti. Pe gratis, dar şi contracost, revoluţionarii le spun străinilor poveşti în care, evident, ei sînt eroi. Nica Leon îi convinge că el a lansat petarda. Primii intraţi în sediul CC le istorisesc, sub influenţa filmelor sovietice despre Asaltul Palatului de Iarnă, cum au înfruntat ei tancurile şi mitralierele pentru a pătrunde în sediu, cum i-au arestat pe nomenclaturişti, ce au găsit ei în bîrlogul Diavolului. Exact ce voiau să audă ziariştii străini descinşi în România nu pentru a scrie despre realităţi, ci pentru a găsi la faţa locului poveştile deja scrise de ei înainte de a pleca spre Bucureşti. Fiecare îşi făcuse calcule de rating şi tiraj.

Voi scrie despre eroismul revoluţionar! Pentru asta va trebui să găsesc un revoluţionar.

Voi scrie un reportaj despre atotputernica Securitate. Ca să fac aşa ceva, am nevoie de un cetăţean obişnuit care să istorisească despre spaima sa în faţa Poliţiei Politice.

Voi scrie un reportaj despre lupta neştiută a românilor împotriva dictaturii. Sînt mii de jurnalişti străini în căutare disperată de personaje, locuri şi istorisiri senzaţionale pentru cititorul mic-burghez, fericit în fotoliul său că trăieşte în democraţie şi nu în autocraţie. Cum pretendenţii sînt mulţi şi materia puţină, se declanşează o veritabilă vînătoare. De eroi revoluţionari, de locuri sinistre, de istorisiri despre teroarea impusă de Securitate. De aici o realitate niţel comică. Locurile de documentare la faţa locului sînt puţine şi mai ales păzite de revoluţionari. În sediul CC se intră mai greu decît la Casa Albă. În cartea sa, Corespondentul Agenţiei TASS care a văzut totul, editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, Nikolai Morozov povesteşte cu umor despre cît de dificil era pentru jurnaliştii străini să intre în Cetatea condusă cu străşnicie de Dan Iosif:

„Nu fără greutate am reuşit împreună cu un grup de ziarişti occidentali să pătrundem în clădirea fostului CC, unde trecînd de la un etaj la altul trebuia să strigi parola, altfel riscai să primeşti un glonte de la o santinelă de pe următorul palier. Deschizînd o uşă oarecare puteai să nimereşti cu pieptul în ţeava unui «Kalaşnikov» care te întîmpina fără ospitalitatea tradiţională. Atmosfera din oraş a devenit relativ paşnică, de aceea noi tratam aceste incidente mărunte oarecum liniştit. Şi chiar revoluţionarii, parcă, îşi jucau deja rolul cu un fel de lene. Înăuntru, era un dezastru total, pe pereţi se vedeau urme de gloanţe, mobila zăcea răsturnată, geamurile erau sparte. Ici-colo erau aruncaţi saci de nisip, iar instalaţiile de încălzire şi de apă nu funcţionau. Soldaţii şi revoluţionarii au ocupat cabinetul luxos al fostului dictator unde stăteau de vorbă, plini de importanţă, cu jurnaliştii timizi, împodobiţi cu aparate foto şi magnetofoane, înarmaţi cu agende şi pixuri.”

De observat trufia celor din sediu în faţa jurnaliştilor străini şi timiditatea marilor jurnalişti occidentali în faţa Eroilor Noştri!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro