Ion Cristoiu: Cum se descrie Arghezi vorbind la radio

Ivirea şi afirmarea Radioului în România (cam prin 1927) îi stîrnesc lui Tudor Arghezi un lung şir de tablete entuziaste. Cine-l parcurge pe publicistul Arghezi din 1928 remarcă imediat curiozitatea stîrnită de drăcovenia numită Radio. Din cîte înţelegem, Tudor Arghezi îşi cumpără un aparat, îl foloseşte şi scoate strigăte de uimire faţă de minunăţia de a putea auzi în Dealul Mărţişorului concertul simfonic de la Viena.

După inaugurarea Radioului public din Bucureşti (1 decembrie 1928), Tudor Arghezi, colaborator al noii instituţii, va descrie în zeci de tablete atmosfera din studiourile de început ale Radioului public.

Tableta Postul de radiodifuziune Bucureşti, publicată în revista Radiofonia din 21 decembrie 1928, poate fi înscrisă oricînd în Istoria presei româneşti prin descrierea primei experienţe de lectură la microfon:

„Cineva citeşte într-o cabină cu păreţii de catifea, dinaintea unei tabacheri de mătase. Dacă l-ai fi văzut acum cîţiva ani, gesticulînd cu convingere şi emoţie, în aceeaşi cameră şi dinaintea aceleiaşi cutii, pe care poţi s-o iei în buzunar, ai fi crezut că te uiţi pe fereastra unui nebun.

E singur, pe scaun, la masă: o masă pentru pudriere şi cosmeticuri. E singur cu paharul cu apă şi manuscrisul. A intrat acolo, în camera de execuţie, şi s-a închis o uşă de cavou peste viaţa lui. A fost anunţat. Trebuie să înceapă. Cui anunţat?... Lămpile se sting, un semnal electric se aprinde şi se stinge, o singură lampă crepusculează palid manuscrisul. Patru păreţi, nimic mai mult, şi un individ. Şi o tăcere aristocratică, de morminte de regi. Aştepţi steaua călăuză şi trei magi din răsărit. Trece vremea, secunda e lungă, trebuie să începi. Ai vrea să fugi, ca un fum, cauţi un coş, un ventilator. Stăi pe loc. S-a isprăvit. Ai început: «Doamnelor, domnilor».

Doamnele nu-s nicăieri, domnii nicăieri. Sînt, sînt, fii fără grijă. Uită-te la cutia microfonului, pastile de oameni, oameni atomi şi electroni: e plină cutia. Citeşte mai clar şi bagă de seamă: te sugrumi. O picătură de apă. Răţuşca gîtlejului a bălăcit puţin şi s-a înviorat. A scăpat un punct nepunctat. S-a scămoşat un final de idee. N-ai ce face: continuă şi isprăveşte.”

Puternică, impresionantă rămîne şi descrierea receptării de către radioascultători:

„De jur-împrejurul tabacherii, pe o suprafaţă rotundă de două sute de kilometri, în sute şi mii de case, stă pe masa familiei cîte o cutie mai mare, cîte o ladă cu jucării de aţă şi sîrmă, şi cu lămpi. S-a învîrtit un lucru negru, ca un dop, şi vocea ta sugrumată şi manuscrisul tău citit au intrat în casele ascultătorilor, pe o pîlnie goală. Sînt doamnele şi domnii invizibili: vorbeşti cu ei.”

Printre altele, Tudor Arghezi e uimit de o realitate: absenţa feed-bakului:

„Măcar o bucurie: cititorul nu aude cine-l face dobitoc. Te opreşti: nici o observaţie. Bei apă: nu dă nimeni din picioare. Îşi schimbă auditoriul scaunul: nu-l auzi.

Cutia minusculă e postul de emisiune. Lada cu lămpi e un post de recepţie. Tu vorbeşti, el te aude, aşa, anapoda, din aer. Fenomenul e radiofonia.”

Ce-ar fi scris Tudor Arghezi dacă ar fi apucat televiziunea?

Sau, mai ştii, poate a scris dar n-am citit eu?

Oricum, televiziunea de azi are un feed-back.

E vorba de mesajele postate de telespectatori pe site-ul unui post tv.

Dacă ar fi trăit, Arghezi şi-ar fi dat seama că telespectatorul te poate face dobitoc.

Fără nici un motiv.

Aşa, de-al dracului!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

0