Ion Cristoiu: Dar meritele clasei politice?!

Cu ani în urmă, în 2004, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor trimitea în librării şi biblioteci volumul  Miniştrii de interne în Parlamentul României. Sub acest titlu, istoricul Constantin Gheorghe reunea cele mai semnificative discursuri ţinute de miniştrii de Interne în Parlamentul României între 1864-2004. Dat fiind că fotoliul de prim demnitar al acestui minister cheie în istoria oricărei ţări au stat personalităţi de frunte ale românilor – de la Mihail Kogălniceanu pînă la Nicolae Iorga – volumul rămîne şi ca o impresionantă antologie a gîndurilor exprimate de marii bărbaţi ai României.

În acest volum, am dat, printre altele, şi peste legendarul discurs ţinut de Take Ionescu în Şedinţa Adunării Deputaţilor din 10 iunie 1917.

Ţara se afla într-unul din cele mai grele momente din Primul Război Mondial, dar şi din Istoria sa. După cîteva succese înregistrate în debutul Campaniei, datorate, printre altele, şi descumpănirii duşmanului luat prin surprindere, Armata română suferă eşecuri după eşecuri, pînă în pragul dezastrului.

La 12 noiembrie 1916, Regele părăseşte Bucureşti. Îi urmează, la 20 noiembrie 1916, Guvernul. La 23 noiembrie 1916 feldmareşalul Mackensen intră în Bucureşti.

România Mică devine şi mai mică.

Mică de tot.

Exodul populaţiei, haosul din Moldova (un milion şi jumătate de persoane se refugiaseră în această parte neocupată a ţării), loviturile tifosului exantematic (peste 100 000 de morţi), absenţa oricărei raze de lumină pe frontul european dau naştere unei derute naţională.

Elita intelectuală se năpusteşte asupra clasei politice. Octavian Goga, aflat la Iaşi, aruncă împotriva lui Brătianu astfel de vorbe grele:

„Brătianu, cu fraţii lui, şeful unei angrenaj de exploatatori a mulţimii, păstrează şi mai departe răspunderea. Nu cred că va fi pedepsit acum, dar istoria va stigmatiza odată obrazul acestui om vinovat, meschin, dictator oriental, înconjurat de eunuci şi de slugi păcătoase“.

La 11 decembrie 1916, dînd curs solicitării regale pentru constituirea unui guvern de Coaliţie, dintre partidele Opoziţiei, doar Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu se alătură PNL-ului lui Ionel Brătianu. Ministru de stat în Guvern, unul dintre cei mai îndîrjiţi susţinători ai intrării în Război alături de Antantă, Take Ionescu găseşte de cuviinţă să răspundă valului de atacuri succesive, teribile, îndreptate împotriva clasei politice româneşti.

Zice marele om politic în chiar debutul Cuvîntării din 10 iunie 1917:

„Din cele spuse iau întîi acuzaţia continuu repetată aproape sistematic în contra generaţiilor din cei 50-60 ani din urmă, în contra operei claselor dirigente, operă reprezentată ca activitate coordonată prin partidele noastre politice.

Cunosc şi eu lipsurile şi păcatele şi crimele dacă vreţi ale claselor dirigente, cunosc toate slăbiciunile vieţilor de partid, nu degeaba am fost de atîtea ori la guvern ca să nu le văd de aproape. Dar dacă d-voastre vreţi să puneţi toate slăbiciunile unei societăţi în transformare numai asupra claselor diriguitoare, trebuie să le daţi tot numai lor şi beneficiul tuturor celor bune care s-au înfăptuit în dezvoltarea acestei ţări.

Vreţi numai socoteala greşelilor? Dar extraordinara transformare a ţării noastre ieşită dintr-un trecut care îl ştim în ce hal era, transformarea îndeplinită prin mişcarea din jumătatea secolului al XIX-lea şi pînă astăzi aceea la activul cui o puneţi?

Nu e dreaptă socoteala d-voastre! Trebuie să ziceţi altfel, alte clase dirigente care s-au ridicat pe ruinele celor istorice, au dus şi ele înainte opera de transformare şi de dezvoltare a neamului nostru, iar astăzi trece această operă la clasele care au să vie. Revendic pentru acei care au avut onoarea – cei morţi şi cei vii – să ducă sarcina Statului nostru, să ia răspunderea tuturor păcatelor dar să ia şi meritul tuturor transformărilor celor bune.“

Nu va trece mult şi Istoria va da dreptate lui Take Ionescu.

România va ieşi din Marele Război întregită cu trei provincii strămoşeşti: Ardealul, Basarabia, Bucovina. Perioada care va urma – cea dintre 1918-1940 – va fi una dintre cele mai roditoare din istoria ţării.

Azi, clasa politică românească e pusă la zid de elita intelectuală şi chiar şi de o parte a poporului. Toate relele perioadei postdecembriste sînt puse pe seama a ceea ce Take Ionescu numea clasele dirigente.

Dacă ar trăi şi ar lua cuvîntul în Parlament, mai mult ca sigur Take Ionescu ar revendica pentru clasa politică postdecembristă, aşa cum a făcut-o pentru clasa politică dintre 1864-1917, nu numai păcatele, dar şi meritele din postdecembrism.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro