Ion Cristoiu: De ce a scris Sadoveanu „Legende sfinte”

Pentru a-mi intra în mînă, pe plaja comunală din Nisa, la fel ca şi acasă, la birou, citesc o filă, două dintr-un mare stilist. Optez pentru Sadoveanu. Iar din Sadoveanu aleg Legende sfinte, carte apărută la editura Universul, în 1947. Trustul Universul e din 1944 în mîinile comuniştilor. Curentul e desfiinţat. Universul, dată fiind politica prudentă a lui Stelian Popescu faţă de Războiul Sfînt (spre deosebire de cea agresivă a lui Pamfil Şeicaru), supravieţuieşte. Cum Stelian Popescu fugise dinainte de 23 august 1944, Trustul e confiscat de comunişti. De presupus că publicarea lui Sadoveanu era şi un mijloc de a-l răsplăti pe marele scriitor pentru activitatea sa de neobosit tovarăş de drum. Editura explică astfel iniţiativa lui Sadoveanu:

„Vieţile Sfinţilor au prilejuit unele dintre cele mai fermecătoare pagini din literatura noastră veche. Maestrul Mihail Sadoveanu ne povesteşte în limba lui fără de pereche un şir din aceste întîmplări de cuvioşie şi curăţenie sufletească şi face din fiecare un înmiresmat giuvaier.”

Cartea e puţin cunoscută printre cărţile lui Sadoveanu. Să fi fost credinţa că e o lucrare de mîntuială, dată gata de Sadoveanu în doi timpi şi trei mişcări?

Posibil.

Ce este Legende sfinte? Ne spune arhimandritul Mihail Daniliuc într-una din ediţiile site-ului Doxologia.ro:

„Mihail Sadoveanu s-a dovedit un iubitor statornic al valorilor Sfintei noastre Ortodoxii. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum şi al multor scrieri religioase, a arătat încă din anii tinereţii o pasiune deosebită pentru Proloage sau Vieţile Sfinţilor, pe care, aşa cum bine observa scriitorul, «înaintaşii noştri le citeau cu multă rîvnă în ceasurile durerilor lor». Cu trudă şi veneraţie faţă de vieţile celor proslăviţi de Dumnezeu cu darul sfinţeniei, romancierul a surprins pe toată lumea publicînd la editura Cartea Românească, în 1924, volumul hagiografic, Spre Emaus. Pasiunea pentru biografia unor sfinţi, repovestită într-un limbaj de o rară frumuseţe, s-a făcut simţită şi în alte scrieri: Sfintele amintiri (1926), un fel de continuare a celei dintâi, apoi Istoria Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India, apărută în 1930. Toate acestea au fost reaşezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: Legende sfinte.”

Autorul comentariului deraiază imediat în stilul neobolşevismului postdecembrist:

„Aşadar, în 1947, la doi ani de la instaurarea primului guvern comunist în România, Mihail Sadoveanu a ofensat regimul comunist ateu prin publicarea volumului hagiografic Legende sfinte. Trebuie precizat că autorul a ales titlul cărţii după sintagma «legende sfinte», care îşi are originea în expresia «legenda aurea» sau «legenda sanctorum», consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind «o culegere de scrieri cuprinzînd vieţile sfinţilor» şi nicidecum anumite basme ori povestiri inventate de mintea omului, cum în mod obişnuit s-ar putea înţelege prin noţiunea de legendă.”

Textul conţine mai multe inexactităţi, explicabile prin anticomunismul pripit al arhimandritului.

Regimul comunist n-a fost instaurat în 1945, ci abia în 1948. Pînă la 30 decembrie 1947 România a fost o Monarhie Constituţională.
Mihail Sadoveanu nu putea ofensa regimul ateu din simplul motiv că regimul ateu a făcut mare caz de biserică la alegerile din noiembrie 1946. Publicarea unei cărţi despre vieţile sfinţilor putea fi o ofensă în 1949, nu însă în 1947.

„Legende sfinte” nu dă seama de credinţa lui Sadoveanu, ci de tot mai marea tendinţă a scriitorului după Război de a se melancoliza la trecătorul lumescului.

E mai mult decît semnificativ că Legende sfinte e ultima carte a lui Sadoveanu dinainte de a o apuca pe drumul care duce la Mitrea Cocor.

Ea poate fi pusă alături de Fantazii răsăritene.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro