Ion Cristoiu: Despre Gingis Han la Analize

Din motive care-mi scapă, pentru a-mi scoate o măsea doctorul de la clinica de lux vrea să-i aduc un snop de analize ale sîngelui. Pentru asta trebuie să mă scol de dimineaţă şi, pe nemîncate, să merg la policlinică. La una din apropiere. Aş putea s-o iau pe jos. Nu mă îndeamnă în fiecare zi Radio România Actualităţi, într-un pachet de publicitate de interes public, să fac zilnic pe jos 30 de minute, în interesul sănătăţii mele? De la secretariatul clinicii de Stomatologie mi se spune că sînt programat pentru extracţie (ce chestie asta cu analizele! parcă mi-aş face un chiuretaj şi nu o operaţie pe vremuri la îndemîna chiar şi a bărbierilor) pentru joi, pe la prînz. Ar trebui să am rezultatele pînă atunci. Socotind că mersul pe jos m-ar întîrzia (cu cît e mai de dimineaţă, cu atît e mai bine), iau un taxi. Ascult pe drum analizele politice de Dreapta ale taximetristului. Potrivit unui nărav de veacuri al neamului nostru cu cît eşti mai rupt în fund, cu atît eşti mai de Dreapta, altfel zis, cu ciocoii.

Mentalitate de slugă!

Pe taximetrist nu-l dau veniturile afară din casă. De aia e atît de duşmănos cu Socialiştii.

Ştiind că voi aştepta de o să-mi vină rău, am cumpănit înainte de a pleca ce să iau cu mine pentru a citi. Era vorba de o carte; tabletă port cu mine indiferent de locul în care merg. Ezit între Histoire de lʼEmpire mongol, de Jean Paul Roux, din care citesc înainte de căderea în somn, şi broşura în română Imperiul mongol şi Gingis Han, în varianta originală, de la Gallimard, în 2002, Genghis Khan and lʼEmpire mongol, de Jean-Paul Roux Flavigny. Jean - Paul Roux e un cercetător de faimă mondială al Asiei. De ce l-or fi pricopsit ai noştri şi cu Flavigny?

Optez pînă la urmă pentru broşură. E subţie, e mică, şi pe deasupra e în româneşte. La cît de tare sînt dat peste cap de trezitul de dimineaţă, mi-ar fi imposibil să pricep ceva dintr-o carte în franceză, mai ales cum e Histoire de lʼEmpire mongol, lucrare de minuţie plictisitoare a lui Roux.

Orice instituţie de sănătate te deprimă fie şi prin gîndul că aici vin cei bolnavi, fie prin starea ta de boală. În cazul instituţiilor de sănătate de la noi deprimarea e dublă. Celei provocate de gîndul bolii i se adaugă atmosfera tipică unei ţări de la marginea civilizaţiei, cu pacienţi siniştri şi medici asemenea. Încă de afară la Clinică, de dimineaţă, mă întîmpină aglormeraţia de la corpul B. O coadă uriaşă are drept cauză faptul că aici se fac analize decontate de Casele de Sănătate. Dincoace, la corpul botezat A, analizele sînt contracost. O jună în albastru, ieşită în pridvor, previne prin strigăte pe cei de la coada de aici că analizele pe baza trimiterii de la medicul de familie (cele decontate) se fac în clădirea cealaltă. Cîţiva de la coada de aici pleacă dincolo. Atmosfera de aici e de nervozitate fără rost. O cucoană descinsă parcă din lumea lui Caragiale, unde femeile beau mastică, vrea să intre prin faţă pe motiv că are programare la medic la 9. Cei de la coadă o iau peste picior. Indiferent de ora programată trebuie să stea la coadă! După ce treci prin examenul inutil al controlului anticovid, ajungi în hol. Deprimarea se adînceşte. Holul e strîmt. Înghesuială la Analize. Înghesuială la recepţie. Măştile, purtate de toată lumea, adîncesc sinistrul atmosferei. Deşi sînt şi pacienţi tineri, toţi cei de acolo par bătrîni, bolnavi de moarte şi neputincioşi. Deşi sînt şi unii pricopsiţi, toţi cei din hol, şezînd sau trecînd, par coborîţi din Azilul de noapte al lui Gorki. La Analize nu se dau bonuri de ordine. Dispozitivul de bonuri de ordine a înţepenit la numărul 52. În absenţa lui, nu ştii cînd îţi vine rîndul. Procedura bonului de ordine îţi spune în orice moment cîţi mai sînt înaintea ta. Acum nu ştii cîţi sînt şi dacă cei pe care o tipă ieşită din cabinet îi strigă ca la Armată (nimic mai penibil decît să-ţi auzi numele strigat ca la Armată într-o mulţime frenetic de curioasă) sînt sau nu la rînd.

Mă aşez pe scaun şi scot cartea despre Genghis Han. Mare lucru nu pot citi cîtă vreme nu ştiu cînd voi fi strigat. Dacă eşti lîngă uşă te scutesc de a-ţi mai striga numele în cele patru colţuri cardinale. Noroc că e o carte cu poze. Văd pentru prima dată cum arăta şeaua cu scările mici ale călăreţilor mongoli. Aflu, deşi prea uşor să mă concentrez nu mi-e, că fratele vitreg a murit la vînătoare şi nu ucis de Temijdin şi fratele, aşa cum scriu alţii. Aş fi aflat şi alte lucruri în polemică subînţeleasă cu alte lucrări, dacă nu mi-aş fi auzit numele strigat: Cristoiu Ion, ca la apelul de seară la cazarmă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro