Ion Cristoiu: Despre politicianismul de Podul Mogoşoaiei, unic în Europa

Roman refuzat. Ca de obicei cînd poposesc la Mallul din Focşani, trec şi pe la Librăria Alexandria, plasată în partea Stîngă a uriaşei construcţii.

De fiecare dată cînd intru, aparatele de verificat mărfurile şterpelite piuie alarmant.

De la tejghea, cele două librărese, pe care le ştiu, ridică privirile. Zîmbesc a prietenie cînd văd cine e detonatorul ţiuitului.

Pe Stînga cum intri sînt cărţile scoase cred de RAO într-o colecţie de popularizare.

Lîngă Camus şi Marquez, zăresc romanele lui Herman Hesse. Mi se opresc privirile pe Jocul cu mărgelele de sticlă.

Halucinantă relaţia mea cu acest roman.

Pe vremea studenţiei, prima mea prietenă mai acătării, cu care aş fi putut să mă însor, m-a bătut la cap să citesc Jocul cu mărgelele de sticlă.

Ulterior, s-a măritat cu altul.

Poate de aceea m-a lovit o antipatie stranie faţă de romanul Jocul cu mărgelele de sticlă.

Au trecut ani, decenii.

N-am citit Jocul cu mărgelele de sticlă.

N-ar fi fost o problemă pentru mine, care citesc în viteză.

Nu l-am citit dintr-o rezistenţă interioară obscură.

Cu ceva ani în urmă, nu mai ţin minte precis cînd, la BAR fiind, m-a acostat o asistentă la Ştiinţe Economice. A găsit în mine persoana folosită pentru a se dezlănţui împotriva ignoranţei funciare a ziariştilor în chestiunea Crizei economice Mondiale.

Da, era în timpul Crizei.

Cum în 2010 s-a vorbit la noi despre criză, înseamnă că întîmplarea s-a petrecut acum 5 ani. Din vorbă în vorbă, eu fiind o minte deschisă la idei îndrăzneţe (avea o teorie, pe care mi-a prezentat-o cu un patetism amintindu-mi de cel al prietenei din studenţie) am ajuns la Jocul cu mărgele de sticlă. De fapt, ea a ajuns, în împrejurări de care nu-mi amintesc acum, şi, evident, mi-a pledat pentru cartea lui Herman Hesse, avertizîndu-mă că pierd urieşeşte dacă n-o citesc.

N-am citit-o nici după acest îndemn.

La ceva timp, am aflat că interlocutoarea mea murise în chip misterios.

Cică oprise maşina pe şoseaua spre Constanţa, în plină iarnă, şi, lăsînd portiera deschisă, o luase pe cîmpul înzăpezit, prin troienele pînă la brîu şi dispăruse.

Am văzut Jocul cu mărgelele de sticlă la sectorul Cărţi al Carrefour - ului Băneasa.

N-am cumpărat-o.

Acum, la Focşani, am prins să şovăi.

Am luat-o de pe raft, am deschis-o la prima pagină, am citit îndemnul publicitar de pe coperta a IV-a (din care n-am înţeles nimic) şi am pus-o la loc.

De ce nici măcar n-am cumpărat-o?

Din convingerea că n-o voi citi niciodată.

Şi dacă la un moment dat, luîndu-mi inima-n dinţi voi rupe vraja şi mă voi apuca de citit Jocul cu mărgele de sticlă?

*

Democraţie de tîrguieli. „Mulţumesc lui Dumnezeu c-am apucat să trăiesc prăbuşirea comunismului! Fac această afirmaţie referindu-mă nu atît la posibilitatea de a scrie ce-mi trece prin cap, oferită de garantarea libertăţii de expresie, cît mai ales la nesperatul prilej de a cunoaşte pe viu haznaua politicianismului românesc interbelic. Despre acest politicianism de Podul Mogoşoaiei, unic în Europa, ca şi sarmalele şi ţuica, aflasem din lectura marilor scriitori dintre cele două războaie mondiale. Remarcasem dezgustul lui Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu faţă de democraţia noastră originală, democraţie de tîrguieli făcute la colţ de stradă, pe întuneric, unde se oferă prostituatele. La vremea respectivă, înainte de 1989, îi suspectasem niţel de comunism pe marii scriitori. De altfel, denunţarea scriitoricească a politicianismului nostru de mujdei fusese folosită de comunişti, sub eticheta de realism critic, în cadrul propagandei pe tema demascării trecutului burghez. De şapte ani însă, de cînd pe meleagurile noastre de deal-vale s-a instaurat democraţia, am avut numeroase prilejuri să-mi dau seama că scîrba marilor scriitori nu-şi avea temeiul în bolşevism, ci în bunul simţ. Aceasta deoarece, repetîndu-le experienţa, am beneficiat şi eu de ocazia de a vedea cît de tare poate mirosi nespălatul pe picioare politicianism dîmboviţean.” (Ion Cristoiu, Bordelul politic funcţionează non-stop, Naţional, 9 noiembrie 1997)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro